În iulie 2018 am urcat Kilimanjaro, cel mai înalt munte al Africii. Am ales firma Extreme Expeditions din Cluj care avea o excursie programată exact la timp. Aveam experienţă cu Extreme Expeditions căci mai fusesem cu ei în Nepal anul trecut la Everest Base Camp.
După un zbor lung am atins prima dată pământul Africii şi am luat cunoştinţă cu urbanismul Tanzanian. Aeroportul Kilimanjaro e pe un câmp aflat la o distanţă aproape egală cred de două localităţi: Arusha la poalele muntelui Meru şi Moshi la poalele lui Kilimanjaro. Noi stăm în Moshi la o oră de condus pe şosea de aeroport. Oraşul cică are vreo două miloane de locuitori şi e o aglomerare de case joase şi grădini, un fel de suburbie generalizată suprapopulată de un furnicar ce n-are altă treabă decât să stea pe străzi. Deşi sărăcia urlă, oamenii par bine dispuşi şi fiecare are cel puţin un smartfone la vedere.
În afară de străzile oarecum principale restul sunt uliţe pavate cu pământ roşu care acum, în sezonul uscat, sunt tari dar pline de gropi ce-ar şubrezi şi suspensiile de tanc. Maşina care a cucerit Tanzania este Toyota, în toate formele şi caroseriile posibile, majoritatea neexistente în Europa, cu volan pe dreapta (aici se conduce pe stânga, evident). Cele mai spectaculoase sunt Toyotele de safari, nişte vagoane mari cu multe locuri, ferestre generoase şi suspensii nemuritoare pe “foaie de arc”.
Ajungem la hotel. Camerele sunt simple, dotate la nivelul unei pensiuni fără gust şi fără pretenţii din România, cu gresie urâţică şi paturi spartane dar cu baldachin contra ţânţarilor. Însă e curat, avem duşuri şi apă caldă în cameră, iar după prima impresie făcută de oraş chiar nu ai ce să reproşezi hotelului, dacă nu ai fumuri de piţipoancă. Oricum în expediţia pe Kilimanjaro vom dormi la cort.
Ne recompunem un pic după drumul cu avionul care a durat aproape o zi întreagă pe ceas cu două escale (Doha şi Nairobi), dar suntem nerăbdători să ieşim pe terasă să testăm berea locală, numită cum altfel decât Kilimanjaro.
Pe terasa simplă şi largă a hotelului sunt şi alţi turişti şi intuim în gălăgia multiculturală de unde vin şi în ce fază a expediţiilor sunt. Nişte polonezi se felicită şi îşi dau diplome (incluse în preţul excursiei) deci au reuşit deja pe Kilimajaro. Un alt grup est-european, cu părinţi în vârstă şi copii durdulii se pregătesc probabil de safari: nu au fizic de montaniarzi. O americancă cu sindromul attention-whore argumentează urlând banalităţi de care se miră, în tăcerea politicoasă a ghizilor. În barul hotelului Anglia se califică în faţa Suediei la CM în răgete britanice apoplectice.
Apar şi ghizii noştri tanzanieni, Dennis şi Charlie. În trecăt fie spus Ministerul Turismului din Tanzania percepe o taxă de 900 de dolari de persoană şi te obligă să angajezi ghizi şi porteri locali. Fiecare turist e secondat în medie de 3-4 ajutore locale. Traseele pe munte sunt fixe şi se accesează prin porţi păzite unde ţi se verifică autorizaţia şi numărul de angajaţi locali.
Vom face traseul scurt Machame în 6 zile, o expedieţie cu aclimatizare minimă dar suficientă. Vom avea o suită de şaisprezece însoţitori cu doi ghizi, un bucătar, porteri şi băieţi care au grijă de securitate (în tabere se cam fură din corturi). Începem să învăţăm şi cuvinte în swahili din înţelepciunea drumeţiilor pe Kilimanjaro: Hakuna Matata care propune o stare generală de optimism şi înseamnă no truble, nicio grijă, totul va fi bine; apoi e Pole-pole care se referă la ritmul în care se urcă pe munte şi înseamnă Despacito, slowly, încetişor, cătinel, pas cu pas. Preşedintele Iohannis s-ar simţi aici în elementul lui. Cu vremea, în drumeţie, prin repetare la nesfârşit, cele două cuvinte o să ne devină aproape insuportabile.
În prima zi nu urcăm ci vom vizita un trib de Maasai, nişte nomazi ai savanei africane presupus pitoreşti. De dimineaţă ies în grădina hotelului şi iau primul contact cu flora şi fauna Africii. Oraşul, sau cel puţin partea în care se află hotelul e o imensă grădină verde, deşi teoretic aici ar fi iarnă.
La gardul grădinii surprind o pereche de veveriţe care îşi fac plimbarea de dimineată.
O gaie brună survolează zona şi se aşează în vârful unui copac din apropiere.
Tufişurile din Tanzania ascund miniaturi incredibile cu mişcări rapide. Cu răbdare şi noroc am surprins o minunăţie în grădina hotelului din Moshi. Este o Collared sunbird, (Hedydipna collaris) – nu există o denumire în română. E din familia Nectariniidae, adică se hrăneşte mai ales cu nectarul florilor.
*
Spectacolul Maasailor nu mă captivează aşa că sunt atent la împrejurimi. Mi se pare mult mai interesant un graur superb, Superb starling.
Prima zi de urcare
De la hotel mergem mai bine de o oră cu maşina pe un drum asfaltat până la Machame Gate, punctul de intrare pe traseu. Locul e bine amenajat şi avem un pic de aşteptat pentru că e coadă de turişti şi ghizii au de îndeplinit formalităţile birocratice.
Aşteptând la o terasă am observat o pasăre mică şi cu culori incredibile săgetând tufişurile. Se numeşte Eastern double-collared sunbird (Cinnyris mediocris), şi se hrăneşte cu nectar.
Deja de la plecare fac cunoştinţă cu corbii cu gât alb, White-necked raven (Corvus albicollis), mai mari decât cei de la noi. Îi vom găsi în toate taberele unde prosperă consumând resturi de la turişti. Sunt foarte îndrăzneţi, gata să cotrobăie prin rucsac dacă nu eşti atent.
Indicatorul de la intrarea în parc prin poarta Machame rezumă de fapt întreaga excursie în sus:
– ziua 1 – de la poartă până la tabăra Machame, de la 1800 de metri la 3000 de metri, aproximativ 5 ore de urcat
– ziua 2 – de la tabăra Machame la Shira Camp, 3800 de metri, încă 6 ore
– ziua 3 – de la Shira trecem pe la Lava Tower la 4600 de metri, 4 ore, dar continuăm pentru a dormi mai jos la Barranco, 3970 de metri, încă două ore de mers
– ziua 4 – de la Barranco mergem la Karanga Camp 4030 de metri, patru ore de mers, mâncăm de prânz şi continuăm până la Barafu 4670 de metri, încă patru ore
– ziua 5 – asaltul, pornind de la miezul nopţii, aproximativ 6-7 ore pănă la Stella Point pe buza de sus a vulcanului şi acolo înca 40 de minute până pe Uhuru la 5895 de metri. În aceeaşi zi coborâre la Barafu 4 ore, pauză de somn de 2 ore şi coborâre de încă o etapă de 2 ore până la Millenium Camp la 3800 de metri.
– ziua 6 – coborârea pănă la poarta Mweka la ieşirea din Parcul Naţional la vreo 1600 de metri altitudine, circa şase ore de mers.
*
Pornim pe poteca amenajată şi suntem absorbiţi de jungla ecuatorială, the rainforest. Atmosfera e umedă, nu foarte caldă, suntem de fapt în norul static ce înconjoară muntele de jur împrejur.
Urcăm ore întregi fără reper, căci cu excepţia drumului de lut roşu vegetaţia acoperă totul, într-o concurenţă multietajată pentru lumină. Plante peste plante, copacii au crengile acoperite de muşchi gros în care alte plante şi-au instalat rădăcinile ca în jardiniere suspendate.
Ne gândeam că dacă n-ar exista poteca bine întreţinută, cu trepte şi jgheaburi săpate pentru a elibera torenţii din sezoanele ploioase, drumul prin junglă cu maceta ar dura de 3-4 ori mai mult.
Întuim că traseul urmează una din muchiile ascendente ale muntelui pentru că baldachinul de verdeaţă nu permite nicio privelişte în depărtare.
Totuşi să fim serioşi, am fost entuziasmat câteva ore la început să mă plimb pentru prima oară într-o junglă însă curiozitatea începe încet-încet să pălească.
Parcă sunt ceva semne de schimbare totuşi: copacii ai început să fie tot mai mici în înălţime. Zărim şi o mică deschidere în vegetaţie pe deasupra pădurilor. Jungla lasă loc unui jnepeniş înalt care anunţă apropierea altitudinii de 3000 de metri. Din păcate se lasă ceaţa sau de fapt am intrat în inima norului.
Ajungem la Machame Camp împrăştiată în jnepeniş. Găsim tabăra pe care porterii ajunşi cu mult înintea noastră au amenajat-o, totul e pregătit. Masa e întinsă în cortul pavilion şi începem cu un ceai de ghimbir, după reţeta care ne calma durerile şi anul trecut în excursia către Everest Base Camp.
Cel mai mare disconfort pe munte e transpiraţia. De obicei tricourile, din care parcă nu iau niciodată destule, se transformă în bureţi. Mă năpădeşte teama că nu o să reuşesc să usuc rufele şi o să stau ud restul călătoriei. În norul de ceaţă cu picăturile de apă aproape vizibile staţionând în aer, e imposibil să usuci ceva şi odată ce dispare soarele se lasă un frig pătrunzător la limita îngheţului.
Avem un bucătar care a reuşit să ne surprindă cu un meniu nerepetat pe parcursul celor şase zile de excursie. Deşi găseşti şi în ţară fructe exotice la supermarket, cele de aici culese la momentul optim au arome infinite.
A doua zi de urcare – de la tabăra Machame la tabăra Shira.
Abia dimineaţa ne dăm seama de mărimea taberei cu o mulţime de corturi împrăştiate în locuri dezgolite din jnepenişul care se întinde cât vezi cu ochii. Sunem într-un fel de vale unde nu ai privelişte şi se instalează din nou ceaţa.
Pornim pe o muchie abruptă şi mergem ore întregi prin jnepeniş.
Deşi e iarnă aici după calendar, există flori. Toţi se opresc să pozeze gladiola de munte şi red-hot poker (Kniphofia thomsonii)
La un moment dat ceaţa începe să se subţieze, pur şi simplu ne apropiem de limita superioară a plăpumii de nori.
Urcăm încet pole-pole şi tot timpul ne ajung din urmă porteri cărora le dăm prioritate.
Vegetaţia începe să se pipernicească, găsim şi o plantă ciudată, specifică zonei înalte, un fel de conopidă sau lăptucă pe trunchi de copac. Îi spune senecio sau giant sau tree groundsel.
Imortele vii
Am văzut în multe locuri –în tabere – şoareci, atraşi de resturile lăsate de turişti. Exuberanţa naturii africane a înfrumuseţat aproape fiecare fiinţă în culori atractive, încât până şi un banal şoricel este decorat cu dungi. E un four-striped grass mouse.
Gata, am ieşit din nori.
Putem vedea drumul înapoi.
Atmosfera s-a limpezit, putem vedea traseul şi după un prag apare vârful înzăpezit. De aici se vede şi Uhuru. Pare mai departe decât ne aşteptam. Însă traseul către Kilimanjaro pe ruta Machame e de fapt ocolitor. Poarta de început e undeva la vest-sud-vest faţă de pisc şi traseul merge mai întâi spre nord la Shira, practic depărtându-ne de munte. De la Shira cotim spre dreapta şi vom merge este direct spre munte, până la Lava Tower. De acolo urmărind aproximativ curba de nivel de 4000 de metri, vom ocoli muntele două zile pe la sud, până la punctul de urcare ce se află la sudest faţă de vârf. Totul pentru aclimatizare.
Copacii pe care soarta i-a făcut să răsară la altitudine prea mare devin vestigii cu scheletul acoperit de muşchi.
În aerul curt al Africii înalte ochii suportă greu contrastul dintre stratul gros de nori şi pantele negre de lavă.
Batman was there, too.
Ajungem la Shira Camp foarte convenabil, înainte de a ne plictisi şi chiar la ora prânzului care ne aşteaptă.
Dacă eşti atent, cerul aduce uneori surprize. În tabăra de la Shira Camp la 3800 de metri ne-a vizitat un Zăgan, vulturul bărbos (Gypaetus barbatus). Pe vremuri exista şi pe la noi însă a dispărut din faună de zeci de ani, graţie vânătorilor. E o specie ce se hrăneşte aproape exclusiv cu oase, deci e un vânător pasiv care aşteaptă ca alte răpitoare să doboare prada din care lui în rămâne la sfârşit scheletul.
După masă avem în plan o miniexcursie până la un grup de stânci de mai sus unde avem punct de belvedere.
De pe stânci avem o vedere perfectă către Kilimanjaro. Mâine vom urca direct către munte, pe culmea domoală dar îngrozitor de lungă ce se întinde în zare.
Shira Camp la graniţa norilor.
După ce terminăm la belvedere, intuiţia mea de pozar de wildlife mă împinge să ies un pic în afara traseului şi să explorez platoul, mai ales că e imposibil să te rătăceşti pe-aici. Şi se confirmă. Departe, pe o pajişte observ o antilopă, common duiker (Sylvicapra grimmia).
Cobor spre tabără pentru a surprinde apusul.
Lumina apusului peste muntele Kilimanjaro
Muntele Meru (doar 4566 de metri) străpunge norii.
Muntele Kilimanjaro văzut de la tabăra Shira la 3800 de metri altitudine, Tanzania, iulie 2018.
Noaptea se lasă peste tabără.
*
În toamnă am revenit în Africa pentru safari în parcurile Maasai Mara din Keya şi Serengeti din Tanzania. Am vizitat şi Craterul Ngorngoro.
8 gânduri despre &8222;Kilimanjaro (partea I)&8221;