Ne-am dus la culcare devreme pregătiţi sufleteşte pentru apogeul excursiei. La urma urmei e vorba de doar 1200 de metri diferenţă de nivel, cam cât un traseu în Făgăraşi. Mă roade gândul că nu am colţari, porterii spun că nu e nevoie, dar ei urcă Kilimanjaro şi în şlapi. Ne-am trezit pe la miezul nopţii şi am mâncat carbohidraţi din belşug.

Ca-ntotdeauna există alţii care ţi-au luat-o înainte şi şarpele lanternelor frontale se vede deja pe panta vulcanului. Noaptea e clară şi plină de stele.

Psihologic prima parte până la apariţia soarelui e cea mai dificilă. Truda monotonă a urcatului constant ore întregi prin noapte nu are alternativă. Ritmul porterilor e foarte bun, Pole-pole, dar maşinăria sufletească toarce la nesfârşit gânduri nu neapărat optimiste. Mi-e somn, e foarte frig, poate minus 15 grade şi ştiu că nu o să renunţ. Pun pas după pas, plătesc preţul în monezi mici, cu o răbdare fără crâcnire, ce seamănă cu maturizarea. Îmi doresc să dorm în timp ce merg dar pulsul de 150 de bătăi pe minut nu mă lasă. Îmi amintesc că parcă am citit de prizonieri de război forţaţi să mărşăluiască în Siberia,  care reuşeau până la urmă să adoarmă pentru ca la trezire să le lipsească multe mile din memorie.  Nu există peisaj, totul e cufundat în noapte mai puţin luminile celor  de dinainte şi celor care vin din urmă. Trebuie să-mi pun mănuşile groase, împrumutate, pentru că frigul îmi juleşte mâinile în piele de vară. Mi-e un pic ruşine de porterii care sunt îmbrăcaţi subţire, au mâinile goale şi probabil că dispreţuiesc în secret mofturile de turist răsfăţat în timp ce ne dau încurajări bonome. M-am îmbrăcat prost cu o haină de puf pe dedesubtul gecii tehnice şi am transpirat. Trebuie să mă opresc la un moment dat să mă schimb de tot: bluza de corp de lână şi jerseul de flece, dar acum nu mai am multe rezerve. Altitudinea se simte. Încerc cu chinuri la un moment dat să ronţăi un baton de cereale care se duce pe gât ca un pietriş.  Ghidul ne asigură că optimismul o să explodeze când o să înceapă să se lumineze dar mai sunt vreo două-trei ore până atunci.  Poteca ajunge în locuri acoperite de zăpadă, o calotă solzoasă cu tăişuri de piatră. Am bocanci uşori dar se comportă bine.  Ne-am plânge dar preferăm să afişăm caractere tari şi, până la urmă suntem în vacanţă.

Strategia mea de hidratare a fost greşită: ploscă de apă în rucsac din care beau printr-un tub ieşit la exterior. Apa din tub şi muştiucul au îngheţat bocnă. Mai am o sticlă în rucsac care rezistă mai bine deşi a făcut cuburi de gheaţă.

Da, e sigur acum, se crapă de ziuă. Se ghiceşte locul unde urmează să iasă soarele. Nu mai avem mult însă la mine pauzele sunt tot mai lungi. Urc mai degrabă dintr-un blocaj al voinţei decât folosind biomecanica. Într-un grup pe munte am tendinţa de a rămăne la urmă dar nu pentru că dau prioritate doamnelor şi domnişoarelor: sunt leneş, nepregătit, pufos dar mi-am construit îndelung alibiul că întârzii ca să fac poze.

Buza vulcanului e aproape.

Am ajuns la Stella Point la 5756 de metri un pic după răsăritul soarelui, în jur de ora şapte dimineaţa.

De aci se vede şi ţinta finală, vârful Uhuru cocoţat pe un maldăr de stânci ce par aproape.  Şi diferenţa de nivel e încurajatoare.

Aici am fost încercat de demonul renunţării dar încurajările echipei mi-au dat ultimul imbold.  Îmi simt faţa umflată şi buzele ţuguiate ca de selfie sau ca şi cum o iubită focoasă mi le-a muşcat cu poftă.

Craterul nu este un hău rotund ci este umplut. În interiorul vulcanului mai e de fapt un deal, complet înzăpezit acum .

Pornim pe buza vulcanului spre pisc. Aici ar fi fost buni colţarii însă se poate merge pe poteca făcută de cei de dinaintea noastră.

Banchiza africană

Vedere spre Kenya care e aproape, la nord de Kilimanjaro.

Gheţar cu muntele Meru în depărtare.

Vârful Mawenzi a rămas în urmă

Poza de vârf

Am ajuns pe vârf în jurul orei nouă. A venit momentul să facem cale întoarsă.

Ziua e însă lungă. După ascensiune coborâm înapoi în tabăra Barafu. După un pui de somn de două ore mai avem o etapă, coborârea la o tabără inferioară, Millenium Camp la vreo 3800 de metri. Efectele altitudinii înalte dispar  ca prin minune, suntem voioşi.

*

A doua zi pornim glonţ către baza muntelui pentru un traseu de şase ore.

Pe drum observ păsări africane care se hrănesc cu nectar: Sunbirds.

Montane White-eye (Zosterops poliogastrus)

O turturică cu ochii roşii. Red-eyed dove (Streptopelia semitorquata)

Intrăm în jungla de la baza muntelui. La un moment dat am zărit un pâlc de maimuţe. Sunt maimuţe albastre – blue monkeys sau diademed monkeys (Cercopithecus mitis)

Într-un copac mai înalt zăresc şi o maimuţă Colobus necooperantă pentru portret – Tanzanian black-and-white colobus, (Colobus angolensis palliates)

Expediţia se încheie la poarta Mweka Gate la vreo 1600 de metri altitudine.

*

<– Kilimanjaro – primul episod

<– Kilimanjaro – episodul doi

*

În toamnă am revenit în Africa pentru safari în parcurile Maasai Mara din Keya si Serengeti din Tanzania. Am văzut şi Ngorongoro.