Reperasem de astă primăvară un cuib mare, fără doar şi poate al unei păsări răpitoare. Doar ca pe atunci copacii încă nu înfrunziseră şi cuibul părea gol. Am revenit acolo în pragul verii. Cuibul e vizibil din şosea. Surpriză: acum e locuit!

O familie de şorecari mari (Buteo rufinus) sunt pe punctul de a aduce la maturitate o nouă progenitură. Am reperat poziţia cuibului, am parcat maşina şi am pornit la picior spre cuib. Secretul este să nu fiu observat pentru a nu stresa păsările.

Sunt doi pui mărişori, mai au puţin şi încep lecţiile de zbor.

 

Se observă o mica diferenţă de dimensiune între pui: unul e mai viguros, cel mai competitiv în a înhăţa hrana adusă de părinţi.

 

Din senin apare tatăl care probabil a adus o pradă pe care eu nu o pot vedea din locul unde mă aflu.

 

După câteva minute sesizez o nouă prezenţă la cuib: a apărut discret mama puilor.

 

Crengile stejarului în care este cuibul se mişcă frenetic de la vânt. Doamna şorecar pozează în lumină.

 

Mama veghează asupra puilor.

 

Deşi eu cred că sunt bine camuflat – pozez de la vreo 50 de metri distanţă printr-o gaură în frunzişul unui stejar – se pare că mama mă reperează. Nici nu ne putem imagina ce acuitate vizuală fantastică au aceste păsări.

 

Nu ştiu cum au comunicat păsările între ele dar acum se pare că şi puii m-au observant. Toată familia e cu ochii ţintă la mine. E timpul să mă retrag pentru a nu stresa păsările.