În 4 iunie 2016 am participat la triatlonul Fără Asfalt din 2Mai. Traseul de bicicletă trece prin pădurea Hagieni şi apoi se întoarce pe malul salbei de lacuri de la Limanu. În plină cursă, pe când treceam podul peste lacuri către satul Limanu, nu mică mi-e mirarea când zăresc pe cer destul de aproape o acvilă mică (Aquila pennata). Deşi sunt în plină cursă şi pedalez de-mi ies ochii reuşesc să observ elementele definitorii ale păsării: penajul deschis la culoare de sub aripi cu marginea dinspre exterior închisă, capul maroniu.

Evident că nu căram aparatul foto la mine într-o cursă de anduranţă aşa că rămăn cu amintirea. Dar nici nu merg mult, câţiva zeci de metri şi acvila intră într-un grup de răpitoare care se rotesc împreună deasupra falezelor lagunei Limanu. Culmea e că apare şi o gaie neagră care se alătură grupului. E aproape neverosimil, să mi se întâmple una ca asta exact când sunt într-o cursă; gaia neagră e o pasăre extraordinar de rară la noi, e prima dată când văd una. În efortul pedalării îmi întipăresc bine imaginea ei în  memorie, căci cine ştie când o voi mai întâlni. Observ elementele definitorii: penajul închis la culoare, mărimea cam cât a unui şorecar, dar mai ales coada despicată ca a unei rândunici şi aripile graţioase cu vârfurile îndreptate înapoi. Evident că sunt la coada clasamentului şi fotografii de pe traseu au dispărut de mult, altfel aş fi rugat pe unul să tragă nişte poze cu gaia.

În fine, termin cursa cu gândul la păsările zărite. Mă întremez puţin şi în aceeaşi după amiază mă întorc la Limanu să văd dacă nu cumva m-or fi aşteptat acvilele şi găile.

Zona este foarte propice răpitoarelor, văile abrupte şi apropierea mării produc curenţi de aer numai buni pentru plutit, iar pe imaşul de lângă satul Limanu trăieşte o comunitate mare de popândăi numai bună de exploatat.

În înaltul cerului pluteşte un şorecar (Buteo buteo), pasărea răpitoare cea mai numeroasă de la noi.

 

După o mică aşteptare surpriza reapare: o nouă acvilă mică.

 

 

Curenţii de aer sunt apanajul şi al altor zburătoare mai puţin carnivore.

 

Acvila asta e (evident) varietatea cu penaj închis la culoare.

 

După ore de survolat pajiştea cu popândăi asist şi la câteva atacuri la sol. Pur şi simplu acvila plonjează drept în jos de la 50 de metri, cu o viteză incredibilă, ai zice că se va înfige în pământ.

Unul din atacuri are succes. Acvila îşi continua survolul cu prada în gheare.

 

In momentul respectiv devine interesantă pentru o cioară care o interpelează zgomotos în aer, sperând că acvila va scăpa prada.

 

***

A doua zi dau din nou o fugă la Limanu să vedem cine se mai perindă pe la supermarketul de popândăi. Spre deliciul meu observ din nou o acvilă mică în patrulare. La un moment dat se aşează pe o sârmă de telegraf şi mă lasă să mă apropii la distanţă mică.

 

Admir un ucigaş înaripat cu armament redutabil: gherele imense aproape că o încurcă atunci când e aşezată.

 

Ochii sunt foarte mari, ca de extraterestru şi ciocul dă fiori.

 

Spre comparaţie, un şorecar comun (Buteo buteo) de dimensiune comparabilă pare un papagal cafeniu aproape ridicol.

 

Acvila se ridică la un moment dat şi face nişte ture pe aproape. E tot o variantă închisă la culoare, dar e un exemplar diferit de cel de ieri căruia îi lipsea o pană din remigele primare.

 

Profit de ocazie pentru a face un mic studiu comparativ cu alte răpitoare de la noi (cu care m-am întâlnit până acum).

Acvila mică e comparabilă cu eretele de stuf ca mărime, acesta fiind însă mai suplu.

 

Acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina) e o pasăre mult mai mare, cu anvergură de aproape 2 metri.

 

Codalbul (Haliaeetus albicilla) este un vultur de dimensiuni mari (de fapt, ca să fiu riguros, codalbul e din familia acvilelor), care nu se sfieşte să atace prăzi mari.

Şerparul (Circaetus gallicus) e comparabil ca mărime însă are aripile albe dedesubt, cu dungi subţiri.