Într-o nouă dimineată de mai mă îndrept iarăşi spre tărâmul mereu surprinzător din extremitatea de răsărit a ţării, plaja sălbatică de la Vadu.

 ***

În treacăt fie spus, sălbăticia acestei plaje a atras de-a lungul timpului o mulţime de iubitori ai naturii care s-au eliberat aici de tot balastul adus de pe continent.  Eliberarea aceasta a fost de multe ori de-a dreptul fizică, materială, eliberare la propriu nu la figurat: adică au lăsat în urmă cantităţi nesfârşite de deşeuri, plastice, conserve, hârtii, tot ce nu i-a mai trebuit omului după ce s-a ospătat pitoresc lângă cort.

Neaşteptat de mulţi off-roaderi talentaţi dar cu ghinion şi-au lăsat scuturile pe aceste meleaguri. Iată un şarpe de casă care face casă bună (?) cu un astfel de scut.

 

Lansez un apel în eterul internetului, dacă ştiţi vreun grup de voluntari care are de gând să ecologizeze această zonă, anunţaţi-mă şi pe mine, sunt gata să particip oricând la un astfel de efort (bine, aş prefera să fie în weekend).

 

***

Dar să revin la dimineaţa mea. O ceaţă grea învăluie grindurile mângâiate de primii fotoni ai răsăritului. Broboane alburii microscopice se acumulează pe fiecare din detaliile microcosmosului de la picioarele mele.

 

Se anunţă un an bogat în tânţari şi utilitatea acestei insecte antipatice se arată prin aceea că va servi drept hrană unui întreg lanţ trofic din care prima verigă sunt păianjenii. Pânzele păianjenilor au cotropit vegetaţia, cât vezi cu ochii: milioane, miliarde de filamente fine sunt desfăşurate pentru a se interpune oricărei traiectorii posibile.

 

 

Arată ca cerul Bucureştiului în anii de după Revoluţie când a apărut televiziunea prin cablu: sunt fire peste tot, există cel puţin o conexiune între oricare două puncte posibile ale toposului.

 

Multe pânze sunt neverosimil de mari, ca nişte hamace special destinate unui somn de coşmar.

 

Umezeala însă face ca toţi prădătorii cu prea multe perechi de picioare să stea încă retraşi la adăpost.

 

 

Această curte a Sfintei Vineri nu colcăie încă de lighioane dar urme sunt peste tot, cum ar fi această dâră sinusoidă de şarpe.

 

Dar lumina învinge alungând umezeala şi locuitorii cerului anunţă preluarea controlului.

 

 

Un vânturel stă depresiv pe o piatră şi îmi acceptă apropierea cu resemnare. Din păcate nu a avut noroc căci are o aripă rănită.

 

Deasupra tuturor planează baronul zonei, eretele de stuf.

 

 

Un ministol de lebede vin de la sud cu evidentă treabă la nord.

 

Un pui de iepure mă pironeşte curios cu privirea.

 

E timpul să părăsesc Vadu şi să mă îndrept spre a doua etapă a călătoriei mele.