După cum v-am prevenit în postările anterioare (episodul 1 si 2) tolba de poze strânse în aprilie în munţii Măcin nu e încă deşertată.

Mai există un motiv pentru care iubitorii de faună sălbatică şi păsări trebuie să ajungă în aprilie în Măcin: migraţia păsărilor călătoare şi în special migraţia răpitoarelor.

Peisajul Măcinului este memorabil pe orizontală dar merită să-ţi aţinteşti privirea şi către cer. Ideal (de fapt indispensabil) este să ai la tine un binoclu puternic şi câţi mai mulţi milimetri cu putinţă de distanţă focală. Spectacolul nu se lasă aşteptat pentru că pe deasupra Măcinului se întinde în aprilie o adevără autostradă aeriană unde şoferii au aripi late sau clonţuri şi ghiare.

Relieful favorizează formarea de curenţii puternici şi constanţi care ajută păsările să se deplaseze planând în cercuri largi. De multe ori trec păsări oarecum banale cum ar fi acest stol de berze albe.

Alt stol imens se dovedeşte a fi o migraţie a pelicanilor comuni. Emoţia este mare căci asistăm tocmai la sosirea acestora din Africa; pelicanii se îndreaptă probabil către Deltă unde urmează să-şi ia în primire locurile de cuibărit.

De multe ori binoclul reperează pe cer apropierea unei răpitoare. Cel mai probabil în majoritatea cazurilor e doar un şorecar, cea mai banală pasăre răpitoare de la noi.

Sau uliul păsărar (Accipiter nisus).

Însă dacă ai răbdare încep să apară şi păsări ceva mai rare pe la noi; cum ar fi eretele sur (Circus pygargus).

Un grup de 3 răpitoare mari planează atât de departe şi de sus încât e imposibil să ştiu cu certitudine specia. Îmi place să cred că sunt nişte acvile ţipătoare mari (Aquila clanga), după cum par, dar nu voi şti niciodată.

Până la urmă răbdarea îmi este răsplătită de apariţia uneia dintre minunăţiile cerului: acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina).

La momentul excursiei credeam că prigoriile nu au sosit încă din ţările calde. Până la urmă am zărit de departe una dar părea foarte obosită de drum aşa că am păstrat discreţia şi nu am pozat-o, rămânând deocamdată doar cu amintirea prigoriilor din anii trecuţi.

O pasăre mare care plana alene se dovedeşte a fi la apropiere o barză neagră (Ciconia nigra). Îmi place să cred că există exemplare care cuibăresc la noi, undeva în codrii întinşi ai Munţilor Măcinului.

Barza transportă şi o gustărică pentru mai târziu, sau cine ştie, poate este o surpriză pe care a păstrat-o pentru perechea care stă la cuib, pe ouă.

 

 

PS: aş dori în încheiere să amintesc faptul că Munţii Măcin fac parte din Parcul Naţional Munţii Măcin (www.parcmacin.ro). Am fost plăcut impresionat de centrul de informare al Parcului, o clădire nouă localizată în satul Greci care include mai multe secţiuni dedicate întregii regiuni: muzeu etnografic; diorame care prezintă fauna şi diverse tipuri de habitat din cuprinsul parcului. Parcul Naţional este în mod evident supravegheat şi îngrijit pentru că nu am zărit nicăieri urme lăsate de turişti necivilizaţi, potecile sunt clar marcate, punctele de acces în parc sunt dotate cu panouri vizibile dar totuşi încadrate în peisaj.