În “cariera” mea am strâns deja suficiente eșecuri de fotografie wildlife încât le pot dedica o postare. Există o infinitate de modalități de a rata o fotografie, dar majoritatea sunt neinteresante, nu o să pierd timpul cu nereușitele banale, n-o să postez poze mișcate, poze nefocalizate pe subiect, probleme de încadrare, subiecți subexpuşi sau supraexpuși etc. Există însă ieșiri în natură când am făcut (aproape) tot ce trebuie ca fotograf/vânător-de-imagini. M-am dus unde trebuie, la ora potrivită, am pândit răbdător, lumina a început să sporească, animalele căutate au sosit exact unde trebuie fără să mă simtă… însă ceva exterior a fost până la urmă împotriva reușitei: ceața.

Acum, sunt mai multe feluri de ceaţă şi nu toate sunt potrivnice fotografiei. Se întâmplă ca ceața să aducă elementul de mister, chemarea de a pătrunde cu privirea tocmai acolo unde lipsa clarității promite posibilitatea unei revelații.

Dunărea este una din marile furnizoare de ceaţă, în unele perioade ale anului.

 

Toamna târziu o livadă desfrunzită se dezvăluie odată cu apariția soarelui.

Ceața pune la cale o exersare a dezvăluirii, antrenarea privirii de a pătrunde dincolo de limitele opticii, mai ales atunci când este dispusă să se lase învinsă de razele soarelui.

O vale este treptat redată privirii

 

Uneori pânzele de păianjen secretă perle.

 

În fine, eu de fapt doream să vorbesc acum mai ales despre ceața ca inamic și nu ca aliat

Stafiile unor ciute aleargă silențios peste câmpuri într-un cvartet bezmetic.

 

Camuflat, aproape pot sa ating o căprioara.

 

Un cerb tânăr traversează poteca

 

Depresie cervidă pe un câmp monoton

 

Am găsit locul de adunare al cerbilor

 

Un șacal auriu se întoarce la vizuină.

 

Update

Ciute misterioase se retrag în pădure înaintea zorilor.