Orice minivacanţă se lasă cu cel puţin o ieşire la pozat sălbăticiuni. La finalul anului 2015, am reuşit din nou să ies la fotografiat într-o pădure întinsă din apropiere de Bucureşti.

Gerul crunt a lovit la câmpie înainte de prima ninsoare. E noapte, senin şi iau calea pădurii, cu mult înaintea zorilor. Umezeala pădurii a cristalizat acoperind fiecare crenguţă în mii de ace de gheaţă care sclipesc în lumina lunii în ultimul pătrar. Licurici de iarnă.

Din cauza gerului care parcă a luat natura prin surprindere, copacii trosnesc cumplit. Se aude de parca cineva ar lovi cu toată puterea cu un ciomag în trunchiul unui copac. Primele trosnete m-au luat prin surprindere şi uşor, frica îşi face loc în inima mea cu o succesiune de strategii de învăluire. Încep să le rezolv raţional, una câte una: dacă e vreun răufăcător în pădure? Ce om întreg la minte ar putea să pândească aiurea, la întâmplare în mijlocul unei păduri pustii, doar-doar o apărea vreun fotograf wildlife de tâlhărit. Dacă totuşi e vreun nebun? Cel mai apropiat ospiciu e la zeci de kilometri distanţă. Un criminal venit să-şi îngroape victima? Nu ar fi o idee bună pentru că pământul e îngheţat bocnă, e imposibil să sapi o groapă. Satana însuşi? Ce rost ar avea să aştepte acest prilej când eu sunt la îndemâna ispitelor oricând, ceas de ceas, cât e ziua de lungă, în mijlocul Bucureştiului, 7 zile din 7; şi nu ar fi oare mai eficientă sugestia ambiguă şi seducătoare, venită de la capătul de dincolo al unui gând oarecare, decât o apariţie grotescă, livrescă, într-un codru neumblat (ca o paranteză, e un codru destul de umblat, de tăietori de lemne, ziua)? Am eliminat-o şi p-asta. Extratereşterii? Veniţi călare pe tehnologii de negândit de la milioane de ani lumină, însă făcându-şi mai întâi mâna într-o pădure pustie din Bărăgan pe nişte iepuri şi căprioare, pentru a exersa un abduction ca la carte. Ei aş, îmi amintesc că nu cred în extratereştri! Odată trecute în revistă toate motivele de teamă teoretic posibile, pornesc mai departe uşurat, eliberat de griji. Trebuie să grăbesc pasul că deja începe să se lumineze.

Da, ştiu, e o divagaţie aiurea, fără nicio legatură cu fotografia. Însă până apare lumina fotograful nu poate decât să se mulţumească cu gândurile care-i trec prin cap, mai ales dacă are de mers câteva ore bune până la locul de întâlnire cu fotonii.

Apoi însă, prin locurile bine ştiute, mişunau căprioarele, ciutele şi însuşi cerbul alfa cu cele cinci neveste ale sale, toate una şi una.