În după-amiaza zilei de aclimatizare în Namche Bazar, după ce am coborât de pe deal, am vizitat statuia lui Tenzing Norgay şi muzeul Parcului National Sagarmatha. Spre seară am descins într-un restaurant pentru localnici să vedem ce mănâncă băştinaşii „ca la mama acasă”. Am comandat momo, un fel de colţunaşi cu umplutură picantă de carne de iac, preparaţi fierţi sau prăjiţi. Am băut bere Everest – chiar bună după gustul meu care nu sunt cunoscător. Pe aici fiecare al zecelea brand de orice conţine numele Everest, un sfert din cabane se numesc Everest etc. Ne-am plimbat pe străzile pietruite şi aproape cochete ale Namche-ului privind vitrinele doldora de suveniruri sau articole sportive pentru montaniarzi; practic dacă aterizezi în chiloţi la Namche dar cu cardul la tine poţi să te echipezi în 10 minute cu ultimul răcnet de echipament, fie original, fie contrafăcut, după buget. Bine, de fapt nu e recomandat să foloseşti carduri în Nepal, rişti să ţi-l blocheze banca pentru siguranţă. Trebuie să vii cu cash: aici dolarii contează şi se schimbă în rupii la paritatea de 100 la 1 dolar.

Am adormit rapid visând la peisajele uluitoare ce urma să le parcurgem a doua zi.

Episodul 5 – de la Namche la Deboche

Drumul de la Namche mai departe e o alee largă, adesea pietruită, pe curba de nivel.

Vremea se anunţă asemănătoare cu cea de ieri: dimineaţa e senină, promiţătoare, dar în apropierea culmilor se formează rapid nori care ascund vârfurile.

De aici încolo peisajele devin permanent grandioase. Dacă până la Namche eram mânaţi de intuiţia frumuseţilor întrezărite prin găuri în nori, regizate uşuratic de o meteorologie capricioasă, de aici încolo pătrunzi în interiorul magiei directe, palpabile. Eşti sfâşiat între nevoia de a opri clipa pentru a o înmagazina cumva – cu un număr total insuficient de simţuri – şi chemarea vizuală a viitorului. Timpul dispare până la urmă, anulat de prezenţa spaţiului irezistibil. Ai vrea şi să te opreşti, să rămâi pentru totdeauna locului, dar nimeni n-ar rezista tentaţiei de a merge mai departe.

Traseul urmează linia văii pe coastă, suspendat între prăpastia în fundul căreia spumegă torentul calcaros de gheţar şi munţii cu creste la peste şase mii de metri.

 

Ţinta permanentă sunt vârfurile de peste opt mii de metri din depărtare: iarăşi Lhotse cu cele trei culmi ale sale. Everestul, deşi e „alături” e ascuns.

Drumul e aproape plat cu excepţia ultimei treimi. Acolo coboară până aproape de nivelul râului traversându-l pe un pod suspendat. Apoi începe o urcare nesfârşită până pe terasa de pe partea cealată a râului. Acolo se află de secole mânăstirea budistă Tengboche.

Poarta mânăstirii Tengboche

De la mânăstire până la Deboche – locul de popas peste noapte – mai este doar vreun kilometru de coborât prin pădurice.

Din nou întâmpinăm seara într-o cabană din Himalaya. Programul e simplu: stăm la masă în sala de oaspeţi – singura încăpere încălzită – şi bem nenumărate ceaiuri de ghimbir: hidratarea e obligatorie la altitudine mare.

*

După călătoria spiritualizată din timpul zilei trupul îşi cere totuşi drepturile: spre seară comandăm de mâncare din meniul cabanei. Înainte de călătorie aveam mare emoţie apropo de ce-o să mănânc în Nepal. Sunt foarte răsfăţat, preponderent carnivor şi urăsc aproape toate legumele. M-am liniştit destul de repede văzând că meniurile sunt aproape identice de la o cabană la alta, fără surprize, cu feluri adaptate gusturilor occidentale deşi au toate un iz specific, cum altfel decât oriental. Găseşti supe cremoase (am încercat de roşii şi de usturoi), paste (macaroane şi spagetti), mai multe feluri de noodles; momo; orezul e bineînţeles omniprezent, sosuri din bucătăria indiană, pui; dacă ţii neapărat poţi încerca şi o friptură de iac cu cartofi prăjiţi. La micul dejun există omlete, pâine prăjită, clătite groase – pancake – gemuri, miere de Himalaya (probabil importată din China ). Ghidul ne prevenise că va veni un moment când nostalgia culinară va deveni acută aşa că am avut la noi şi ceva mâncare de acasă: conserve de carne, cârnăciori, prăjiturici etc. ce şi-a imaginat fiecare că îi va reînvia  pofta la vreme de restrişte; am rezistat mare parte a drumului şi le-am desfăcut deabia pe drumul de întoarcere, cu gemete şi icnituri aproape erotice.

Episodul 5 – De la Deboche la Dingboche

Dimineaţa pornim mai departe.  Din curtea cabanei vedem peste deal Lhotse şi o bucăţică din Everest.

În urmă se vede bine masivul Kongde Ri, cel care domină Namche-ul.

Am lăsat mult în urmă mănăstirea Tengboche.

După câţiva kilometri prin pădure ne întâmpină zeitatea care avea să ne însoţească tot drumul până la popasul următor: Ama Dablam, unul dintre cei mai frumoşi munţi din lume.

Ama Dablam are 6856 de metri (diverse surse îi dau altitudini un pic diferite). Trei din participanţii la călătoria noastră urmau să se despartă de noi la întoarcerea de la EBC pentru a porni în aventura cuceririi vârfului Ama Dablam. Am aflat cu bucurie mai târziu că Eduard, care are dublă cetăţenie, a reuşit să cucerească Ama Dablam în 20 octombrie, fiind înregistrat ca primul cetăţean maghiar care a reuşit să urce pe acest munte, confom evidenţelor de la Ministerul Turismului din Nepal.

Satul Pangboche, printre cele mai pitoreşti locuri din lume, aflat cam la 4000 de metri altitudine.

După amiază ajungem la capătul etapei: satul Dingboche la 4400 de metri.

Nepalezii sunt azi un popor paşnic şi ospitalier (dacă facem abstracţie de renumiţii războinici neînfricaţi Gurkha). Ei sunt de mult în posesia laserului letal dar în loc să ameninţe inamici reali sau imaginari (Soros încă nu şi-a băgat coada pe aici) îl folosesc cuminte să-ncingă oala. Nepal’s solar advanced technology.

*

<–  Everest Base Camp – partea a II-a (de la Lukla la Namche Bazar)

–>Everest Base Camp – partea a IV-a (de la Dingboche la Lobuche şi apoi la Gorakshep)