Everest Base Camp – partea I (Kathmandu şi drumul la Lukla)

Dacă îţi place muntele şi vrei să găseşti un loc în care superlativele chiar au justificare şi merită folosite fără să fie simple afectări de pipiţă, lasă imediat prostiile şi du-te în Himalaya! Acolo poţi fi cu adevărat sincer când spui: minunat, incredibil, superb, fantastic, extraordinar, nemaivăzut, măreţ. Atenţie, în niciun caz „wow”! Această exclamaţie este interzisă în orice situaţie! Dacă cineva se duce în Himalaya şi spune „wow” trebuie împuşcat pe loc!

Eu am nimerit absolut întâmplător pe cel mai renumit traseu din lume: Everest Base Camp Trek Trail. Este drumul la tabăra de bază de unde alpiniştii adevăraţi iau cu asalt vârfurile optmiare Everest sau Lhotse. Este exact drumul pe care au urcat acum 60-70 de ani expediţiile care au asediat şi pâna la urmă au cucerit Everestul în 1953 venind dinspre sud. În ziua de azi zeci sau sute de mii de oameni urcă anual pe acest traseu în cele două sezoane când vremea e bună (aprilie – mai şi octombrie – noiembrie) însă evident că asta nu epuizează frumuseţea înconjurătoare.

În anul 2017 îmi propusesem câteva excursii montane interesante, traversarea Făgăraşilor de la vest la est urmată de o ascensiune la înălţime mare, fie Mont Blanc, fie Kilimanjaro. M-a lovit pe Facebook un anunţ despre o excursie la Everest Base Camp, aşa că imaginaţia mea a decolat. Am dat un email şi am prins ultimul loc în grup. Era începutul lui iunie şi iată-mă înscris, cu biletul de Kathmandu cumpărat şi o vară întreagă de umplut până la vacanţa de la sfârşit de septembrie.

Pe lângă drumeţii scurte de tot soiul pentru antrenament, am început să mă documentez. În sufletul călătorului toate subiectele şi temele tehnice, concrete abordate în preludiul viitoarei aventuri – despre trasee, echipament, îmbrăcăminte, hrană, pericole, medicaţie – se acumulează exponenţial. Am găsit în bibliotecă chiar şi o carte la obiect, luată mai demult şi lăsată la dospit, reportajul împănat cu poze al lui Marius Chivu, Trei săptămâni in Himalaya, pe care am absorbit-o rapid în metabolism.

O excursie într-un teritoriu nou o poţi face în două moduri: integral pe cont propriu în condiţii în care chiar şi gesturi banale pot friza aventura şi riscul. Sau confortabil, burghez, apelând la un ghid. Am întâlnit pe drum şi nişte tineri care făceau tura de capul lor dar aveau 20 de ani, vârsta la care e chiar recomandat să încerci orice. Pentru turistul comod, ghidul rezolvă o mulţime de probleme administrative: permise, taxe, rezervări şi în primul rând ajutorul esenţial în Himalaya, căratul bagajelor, angajând pentru tine fie porteri, cărăuşi umani, fie o turmă de iaci cu ciurdar cu tot.

Un motiv în plus să mergi cu ghid din România este că există firma Extreme Expeditions. Creată de pasionaţi ai drumeţiilor montane, firma oferă posibilitatea de a parcurge trasee de trekking celebre din toată lumea la preţuri decente. Conexiunile lor în Nepal au fost excelente şi totul a mers fără cusur. De fapt a existat un singur incident rezolvat în mai puţin de o oră: din cauza vremii aeroportul Lukla a fost închis câteva zile pentru avioane. Am ratat zborul cu avionul, a trebuit să ne întoarcem la Kathmandu, dar Extreme Expeditions au găsit în jumătate de oră alternativa de a zbura cu elicopterul. Am văzut că alt grup de turişti români în aceeaşi perioadă nu au fost atât de norocoşi şi au trebuit să-şi schimbe planurile complet, făcând în schimb un traseu spre Annapurna.

Episodul 1 – Kathmandu

În avionul de Kathmandu fă tot posibilul să stai la geam pe partea stângă. Când te apropii de destinaţie încep să se vadă câteva din masivele uriaşe care culminează cu optmiarii nepalezi: Dhaulagiri, Annapurna, Manaslu.

Kathmandu este un oraş cu circa 1,2 – 1,4 milioane de locuitori, în măsura în care recenzorii au putut numără un furnicar plat şi foarte dezordonat. Pe măsură ce avionul coboară deasupra oraşului şi vezi tot mai de bine detaliile clădirilor observi ceva frapant: aproape toate clădirile sunt în acel stadiu de confuzie între ruină şi şantier; mai toate au etajul de deasupra în construcţie dar parcă abandonat de câţiva ani, multe sunt cu cărămida netencuită.

În Kathmandu aveam de stat o zi întreagă aşa ca în prima parte am încercat să ne pierdem în cartierul Thamel, un bazar imens pentru turişti. În oraşul ăsta totul e vraişte odată pentru că probabil e o trăsătură a poporului dar şi pentru că haosul nedisimulat are un farmec apreciat de turişti.

Cablurile electrice zburlite pe stâpi aşteaptă o generaţie de roboţi cu inteligenţă artificială pentru a mai fi descurcate.

După câteva ture am înţeles paternurile comerciale, făcute să atragă turiştii neatenţi în capcana produselor probabil aduse la vrac din China dar care mimează specificul local. De fapt găseşti cam 6-7 clase de produse mari şi late:

articole pentru montaniarzi (majoritatea contrafăcute);
pânzeturi aparent specifice: caşmiruri de diferite categorii, după calităţi imposibil de evaluat de către turist altfel decât prin diferenţa de preţ şi o nesigură senzaţie că alea mai bune se simt mai fin la degete;
cuţite cu un design local, propriu renumiţilor războinici Gurkha, pe mărimi: de la unele cu care tai gâtul unei şopârle până la unele cu care tai gâtul unui un urs dintr-o lovitură;
ceaiuri şi ierburi care-mai-de-care, vindecătoare de orice şi întăritoare de mai ales una-alta. Bine, dacă zăboveşti mai mult pe marginea străzii apare câte-un băiat care vrea să-ţi vândă discret nişte weed;
chestii din-alea de le vei uita în vitrină pentru tot restul vieţii: ceainice, văzuţe, boluri, sfeşnice, buzi mici (de la Buddha) toate impregnate de un puternic stil pretins local. Dacă mai ai vitrină acasă, altfel le faci cadou la cineva cu vitrină;
chestii serioase: cărţi în toate limbile cu escaladările cele mai celebre, albume şi hărţi;

Unii au găsit chiar un magazin en-gros de sigle si etichete, dacă ai un hobby să-ţi contrafaci singur articole de marcă.

În a doua parte a zilei Extreme Expeditions pregătise pentru noi o vizită la un templu vechi urmată de o cină festivă cu program artistic.

Templul budist este amplasat într- o zonă înaltă şi e înţesat de macaci, la paritate cu vizitatorii.

Maimuţele pur şi simplu ignoră oamenii şi au toate o educaţie creaţionistă: nici nu le trece prin cap că am putea fi rude. Singurul mod de interacţiune cu noi e când şterpelesc ceva de mâncare. În rest se cocoaţă impenitent peste tot, mai ales pe elementele templului pe care oamenii le-au venerat poleindu-le cu aur.

Instantanee din Kathmandu

Episodul 2 – Drumul la Lukla

De regulă orice drum către un vârf de munte se întâmplă în majoritatea timpului pe o vale. Drumul către Everest Base Camp urcă pe valea Dudh Koshi Nadi, apoi pe afluentul Imja Khola şi în ultima etapă pe valea care îşi trage apele din celebrul gheţar Khumbu.

Însă primul pas al călătoriei este drumul din capitală până în Lukla, un sat la vreo 150 de kilometri distanţă. Nepalul e o ţară săracă şi coruptă şi de aceea că nu prea există bani pentru drumuri şi şosele. Lukla e un sat aflat la altitudinea de circa 2800 de metri către care nu există nicio cale de acces cu maşina, nu poate fi atins decât pe jos, pe poteci sau pe calea aerului. Este un sat celebru pentru că e punctul de plecare al traseului către Everest dar şi pentru că are unul dintre cele mai periculoase aeroporturi din lume. Pista e o alee asfaltată de câteva sute de metri în pantă.

În dimineaţa de 30 octombrie ne-am dus la aeroportul Kathmandu pentru curse interne. Aeroportul din Katmandu este asemănător cu o autogară mică din cel mai îndepărtat şi părăsit loc al României dar aglomerat ca Otopeniul. Dar dacă reuşeşti rapid să vezi dincolo de mizerie, lucrurile încep să devină cu adevărat interesante. Fizionomiile întâlnite sunt atât de diferite şi surprinzătoare încât chiar o să înceapă să-ti placă oamenii, o să te îndragosteşti de umanitate.

Eu nu am iubit chiar din prima întreaga umanitate însă m-am îndrăgostit fulgerător şi la distanţă de câteva minute de două femei. Cel mai probabil de sânge indian, înalte, suple, cu ochi căprui luminoşi şi umezi, îmbrăcate în sari-uri de mătase de culori care îţi străpung retina (una era în stacojiu şi cealaltă în galben). Erau sigur nişte prinţese, personaje principale de film indian, te aşteptai în orice moment să înceapă un dans cu ele în prim-plan şi în care se sincronizează la unison tot aeroportul; un dans din ăla în care gâtul eroinei se flexează în ritmul muzicii pe direcţii imposibile. N-am putut să le pozez că aveau soţi şi alai de femei grase mai în vârstă. Mă gândeam visător cum aş putea să „agăţ” o astfel de femeie şi ce aş putea să discut cu ea odată ce am intra în vorbă.

Vremea era din start problematică, extrem de noroasă deşi sezonul ar fi trebuit să fie uscat. Eu cred că lipsa vânturilor făcea ca norii născuţi din văile umede să zăbovească mult în apropierea munţilor, nerisipiţi. Trei din grupul nostru au plecat cu prima cursă şi au reuşit să ajungă la Lukla. Însă apoi norii au învăluit satul şi am aşteptat ore întregi în Kathmandu să se schimbe vremea. La un moment dat a părut că lucrurile se îndreaptă şi am pornit. Aeroplanul destul de vechi, evident cu elice avea chiar şi o stewardesă care ne-a întâmpinat cu bomboane. Avionul de Lukla este mic de 14-15 locuri, un ţânţar la mila oricărei adieri, dar care tocmai d-asta poate ateriza în 100 de metri. Cum nu prea bătea vântul am avut un zbor nesperat de lin, piloţii făceau slalom printre nori cu graţie.

Însă când ne-am apropiat, lucrurile s-au complicat din nou, norii umpluseră iarăşi cerul. Piloţii au făcut cale întoarsă dar au mai oprit o dată pe un aeroport mic într-o vale ca să aştepte poate se împrăştie totuşi norii de la Lukla. Aterizarea a fost interesantă, precedată de un picaj abrupt în care avionul scoate sunete de Stuka (cred că a plonjat la un unghi de vreo 15-20 de grade, pe care eu le simţeam 45). Mâna sigură a pilotului se simţea în toate celulele avionului – oricum se vedea în cockpit pentru că nu trăseseră perdeaua – deci nu mi-a fost foarte frică.

Valea tropicală, vreo 35 de grade şi umiditate mare. Parcă nu ajută prea mult nici să te bagi la umbră.

Verdictul e descurajant: categoric nu se poate ateriza la Lukla, ne întoarcem la Kathmandu. Mă gândesc cu groază că zburăm iar în ţânţar degeaba, fără să ne fi atins destinaţia.

Întorşi la Kathmandu, Extreme Expeditions ne face rost de un zbor cu elicopterul. Dar am avut ghinion în acea primă zi, nici elicopterul nu a zburat.

A doua zi de dimineaţă ne-am îmbarcat în primul zbor din viaţă la bordul unui elicopter (unii mai fuseseră). Dacă la avion cam ştii la ce să te aştepţi şi cum se simte o turbulenţă şi un „gol de aer”, la elicopter cum o fi? Acum pot să zic pe pielea mea că elicopterul e mai stabil. În plus vizibilitatea e mult mai bună, geamurile generoase şi spălate aşa că ne-am bucurat de geografia submontană a Nepalului.