Este noiembrie şi iau calea pădurii devreme într-o noapte rece, vântoasă şi acoperită. De la locul în care las mașina am de mers câțiva kilometri pe câmp. Apoi drumul se apropie de liziera pădurii. Mă apropii de pădure şi mă aştept ca dincolo de colţ să fie mai ferit şi să îmi pot începe pânda. Însă tot acolo erau şi cerbii. Îi vad în noapte prin binoclu, nişte siluete masive, mai întunecate decât întunericul din jur. Mai sunt câteva ore până se luminează. Încerc să-mi stabilesc postul de observație lipit de marginea pădurii dar inevitabil fac zgomote care cu siguranță sunt auzite de cerbi: montez scaunul, scot trepiedul din husă şi îl desfac. După o vreme siluetele cerbilor nu mai sunt de găsit, probabil m-au simțit cumva şi au plecat. Urmează câteva ore de așteptare în frig cu câteva tentative a ațipi; cu greu încep să se ivească zorii mohorâți.

Nu mai sunt animale pe câmp în apropiere. Mai departe, la limita vizibilității cu binoclul sunt nişte siluete ce par a fi căprioare.

Îmi strâng tabăra şi pornesc o scurtă recunoaștere pe o cărare care duce prin pădure paralel cu liziera.

…