Ore întregi de pândă pentru un singur cadru. Ieşirea săptămânală de weekend la fotografiat wildlife. Destinaţia, ca de obicei, Pădurea Comana. Programul obişnuit: scularea la 3, ieşirea din casă la 3 jumătate – de fapt e mai spre 4, că dezmeticirea durează mai mult. Conduc mai bine de o oră până la marginea pădurii Comana.  Parchez maşina, mă echipez şi încui. Rămân în întunericul pădurii şi aştept ca ochii să se obişnuiască. Am de mers câţiva kilometri prin pădure până la locul de pândă. Nu bate pic de vânt şi e linişte perfectă. Ceaţa s-a risipit şi luna plină luminează zăpada rămasă prin pădure, deci nu e beznă ci se vede chiar bine. Sunt obişnuit să merg prin pădure noaptea pe întuneric făra nicio sursă de lumină artificială. Deşi locul are toate ingredientele unui décor aproape sinistru, lumina lunii aduce o notă de optimism care mă stimulează să pornesc la drum.

Pământul e acoperit de bălţi şi îngheţat. Fiecare pas produce scrâşnete ce-ţi dau impresia că răsuna în toată pădurea. Peticele de zăpadă sunt crocante, nici nu ştiu unde e mai bine să păşesc ca să fac mai puţin zgomot. Fac gălăgie şi asta deranjează, pentru că aud animale fugind în apropiere. Pornesc mai departe încercând să găsesc optimul între viteza de deplasare şi zgomotul produs de viteza respectivă. Lună plină are pesemne influenţă şi asupra şacalilor: la un moment dat încep să urle în cor pe voci multiple. Dacă n-aş şti că sunt inofensivi mi s-ar face părul măciucă. Adevărul e că animalele sălbatice se exprimă vocal destul de rar aşa că momentul acesta aproape muzical mă bucură şi regret că nu am cu ce să fac înregistrări audio.

La un moment dat pe traseu aud fâşâieli în pădure dar care nu se depărtează ci vin spre  mine. Rămân stană de piatră să văd despre ce e vorba. După câteva minute animalul se apropie, e un viezure. A trebuit să fac un pic de zgomot ca să-şi dea seama ca nu e singur.

Ajung la locul de pândă situat la o intersecţie de drumuri unde pădurea mai veche de stejar se învecinează cu pădure de salcâm plantat. Urmează ore de aşteptare atentă cu urechea ciulită încercând să captez orice zgomot . Siluete trec fulgerător poteca, departe. Nici nu am apucat să ridic binoclul. Iarăşi linişte, ore întregi de linişte. Căldura acumulată de la mers s-a consumat şi acum îngheţ pur şi simplu.

Apoi aud mişcare; vine din spate. Mă uit peste umăr si vad un mistreţ solitar, mascul, în croazieră printre salcâmi. Este exact în direcţia opusă faţă de locul în care ţinteste teleobiectivul meu. Cu grijă, reuşesc să ridic camera de pe trepied şi să-l îndrept spre mistreţ, exact când acesta se pregăteşte să traverseze poteca. Mistreţul se opreşte o secundă în mijlocul potecii, exact cât sa apuc să trag o rafală. Apoi o zbugheşte. Totul a durat câteva secunde. Sunt cele câteva secunde pentru care am plătit cu orele de aşteptare. Dacă măcar o singură poză din rafală e corectă, se poate zice că excursia e reuşită.

Rămân în continuare pe poziţii. În depărtare apar şi câţiva cerbi care traversează precaut poteca. E ceaţă şi sunt la distanţă prea mare ca să pot spera la nişte cadre  acceptabile.

Punctual culminant al excursiei a trecut aşa că mă pregătesc de întoarcere. Întotdeauna drumul de întoarcere este mai ocolit pentru că explorez zone noi şi memorez repere pentru o eventuală pândă viitoare când va trebui să nimeresc locul pe întuneric. Trec prin apropierea unui grup de trei iepuri. Apoi reuşesc să sperii nişte animale care după zgomotul făcut în fugă par a fi cerbii văzuţi mai devreme. Întâlnesc şi o pereche de jderi dar din păcate animalele reuşesc să fugă înainte de a le poza. E trecut de ora zece, am petrecut deci cinci ore în pădure. Sper că am reuşit o fotografie.