La capătul unde braţul Sfântu Gheorghe se pierde în Marea Neagră, la sud de gura de vărsare, aluviunile aduse de fluviu au format un cordon nisipos pe multi kilometri.  Acest banc de nisip tinde să închidă o parte din golful respectiv.  Zona acvatică prinsă în îmbrăţişarea incompletă dintre ţărmul inţial şi bancul de nisip din larg este o lagună de câţiva kilometri în lungime şi în lăţime, cu adâncime mică şi apă puţin sărată.  Se poate ajunge aici prin câteva canale care pornesc din braţul Sfântu Gheorghe.  Apa de mică adâncime este un paradis al păsărilor de baltă.

Fotograful consacrat Helmut Ignat (www.tangiphoto.ro) ne-a oferit o perspectivă artistică superbă asupra zonei.  Eu însă nu am avut şansa unei sesiuni fotografice dedicate, planificate din timp.  Am ajuns in Melea de câteva ori ca turist de weekend, în cadrul unor grupuri mari şi la ore de arşiţă maximă.

În perioadele cu mulţi turişti găseşti întotdeauna bărci care se îndreaptă spre Melea.

În general specia cea mai căutată de vizitatori este pelicanul.

Un barcagiu proactiv te poate duce să vezi şi cuiburile de chiră de baltă daca perioada e propice.

Părinţii puilor de chiră nu sunt în general încântaţi de vizitele intempestive ale unor bucureşteni în teambuilding, şi dau speriaţi ture pe deasupra cuiburilor.  Am observat că puii au un instinct de conservare deja dezvoltat şi se ascund printre ierburile de baltă.

Dacă ai noroc şi pelicanii sunt adunaţi în Melea la întrarea de pe canal în lagună observi grupurile imense ca niste pete albe la orizont.

Barcagiul îndreaptă prova către grupul de pelicani şi o porneşte întracolo.  Oricât de discret ai încerca să te apropii grupul de pelicani începe să se consume de la margine>

La sfârşit rămân doar pelicanii cei mai curajoşi, probabil bărbaţii încercaţi, cu pliscurile tari, întărite în lupte.

Pelicanii sunt desigur vedetele; dar în lipsa lor există o mulţime de alte păsări de observat pentru iubitorul de sălbăticiuni.  De exemplul gâşte sălbatice.

Sau păsări de ţărm.

Sau cormorani care preferă uneori ţărmul mării.

Alteori pelicanii suportă parcă mai bine apropierea oamenilor.

Mai ales când apele abundă în peşte şi prânzul e la îndemână în apele nu mai adânci de o lungime de cioc.

Sau pur şi simplu sunt stoluri extreme de leneşe, care dorm în picioare, cu capetele întoarse şi ciocurile sprijinite pe spinare, printre pene.  Astfel de stoluri au întotdeauna o santinelă trează.

Dacă te apropii leneşii încep să se trezească dar mulţi pelicani cască adormiţi.

Insişti să te apropii şi mai mult; grupul nu decolează încă ci preferă să se eschiveze pedestru, cu paşi mărunţi.

Dacă vrei să te apropii şi mai tare inevitabil stolul îsi ia zborul.