Povesteam într-o postare anterioară că Pădurea Comana este una dintre destinaţiile mele preferate de “vânătoare”.  Am bătut în lung şi-n lat pădurea şi câmpiile dimprejur în toate anotimpurile şi pe orice fel de vreme.  La un moment dat am aflat din National Geografic despre existenţa cerbilor sălbatici în aceasta pădure.  Fotograful de wildlife Silviu Matei (http://www.outdoorphotography.ro) povesteşte în revistă una dintre întâlnirile sale cu un cerb.  Cerbul sălbatic este foarte dificil de surprins pentru că pe cât e de masiv şi înarmat, pe atât este de timid.

Am început să străbat pădurea în căutarea acestui trofeu.  Am început să deosebesc urmele de cerb, pe care deseori le confundam cu cele de mistreţ.

Apoi într-o iarnă geroasă, fară pic de vânt, pe când “mă strecuram” la marginea pădurii într-un zgomot infernal – căci pojghiţa de gheaţă de la suprafaţa zăpezii trosnea cumplit – zăresc cerbi.  Vremea era rece şi condiţiile meteo probabil mânaseră animalele sălbatice în afara pădurii, pe întinderea câmpului acoperit cu o zăpadă nu mai mare de-o palmă.  Căprioarele se adunaseră în grupuri mari, uneori de câteva zeci de exemplare.  Animalele îşi suportau parcă mai uşor prezenţa: am zărit de câteva ori intersectându-se în acelaşi “cadru” iepuri, vulpi şi căprioare care mergeau agale la câteva zeci de metri distanţă.

La depărtare mare faţă de liziera unde mă oprisem zăresc pe camp, lângă grupuri de căprioare, nişte ierbivore cu aceeaşi silueta dar mult mai mari.  Atunci mi-am dat seama ca trebuie să fie ciute.

Privind cu binoclul zăresc şi câtiva cerbi printre care şi unul având coarnele parţial rupte.

Deşi sunt la distanţă mare ierbivorele mă simt cumva, se sperie şi fug peste câmpuri.  Nu-mi rămâne decât să privesc în zare cirezile de ciute şi căprioare depărtându-se.

O altă întâlnire cu cerbii a avut loc într-o dimineaţă de vară când pândeam apariţia animalelor sălbatice.  Stăteam într-o zonă mai înaltă cu lăstărişuri şi ierburi, deasura unei văi care se termina la marginea pădurii.  Eram camuflat după nişte tufe, soarele se pregătea să răsară în spatele meu şi aşteptam să apară ceva pe pajiştea înrourată.  La un moment dat mă întorc spre răsărit, parcă simţindu-mă privit. În spatele meu la câţiva zeci de metri stăteau un cerb tânăr cu o ciută, profilaţi pe cerul rozaliu  de dinaintea apariţiei soarelui.

Cerbii mă simţeau cumva dar probabil nu mă puteau vedea din cauza camuflajului.  Am încercat să schimb poziţia pentru a aştepta nişte cadre mai de aproape însă cuplul s-a făcut nevăzut.

M-am hotărât să schimb strategia.  Trebuia să caut cerbii cu mai multă determinare. Trebuia să gasesc locurile în care umblă.  Apoi trebuia să stau la pândă în deplină linişte şi să renunţ la metoda de a mă plimba prin pădure.  Plimbarea în pădure nu e productivă: oricât de silenţios ţi se pare că te deplasezi îmi imaginez că pentru auzul unei sălbăticiuni zgomotul produs de o matahală care păşeşte fin prin frunziş e de fapt asurzitor. Când mergi prin pădure în jurul tău se formează o sferă de linişte în care toate fiinţele sunt puse în gardă şi îşi încetează activitatea.  Odata ce te opreşti şi aştepţi în linişte sfera din jurul tău îşi restrânge raza şi vieţuitoarele îşi reiau treaba.

Vorbind cu un ţăran întâlnit odată pe câmp am început să intuiesc prin ce zonă s-ar perinda cerbii: un golf adânc de camp agricol străjuit pe toate părţile de păduri şi departe de şosele.

Am abordat zona respectivă cu tenacitate: trebuia să fiu acolo cu mult înainte de răsăritul soarelui şi să aştept apoi lumina în linişte deplină.  Am gasit şi câteva foişoare de vânătoare bine întreţinute.  Sunt excelente pentru fotografie pentru că animalele nu prea se uită în sus şi, dacă nu faci gafa de a lovi lemnul foişorului, nu te observă.  Eram într-o dimineaţă într-un astfel de foişor, în zona în care mă aşteptam să apară cerbul.  Foişorul era la circa un kilometru de marginea pădurii şi câmpul era acoperit de grâu proaspăt încolţit.  Era iarnă dar nu mai era zăpadă decât la adăpostul pădurii.  Pe măsură ce se lumina sesizez un punct întunecat pe camp.  Un cerb mare, solitar, păştea grâul verde crud la jumătate de kilometru de mine.  Când se luminează cerbul se retrage în pădure dar în direcţia opusă.

Altă dată revin cam în aceeaşi zonă şi aleg un alt foişor.  Pe măsură ce se luminează observ mişcare la lizeră.  De astă dată sunt trei cerbi cu mai multe ciute, vreo zece văzânduşi de treabă pe câmpul cu plante de rapiţă doar puţin încolţite.

Un cerb autoritar, probabil masculul “alfa”, îşi struneşte haremul de ciute indisciplinate.

De câteva ori am aşteptat ca animalele să intre în pădure şi am pornit peste camp în urmărirea lor.  Într-o toamnă am reuşit să prind din urmă nişte ciute care au dispărut apoi agale prin frunziş.

Apoi am schimbat din nou strategia.  Trebuia să aştept animalele în pădure acolo unde urmau să treacă atunci când se retrăgeau de pe camp.  Am abordat zona dintr-o altă direcţie.  Mergeam noaptea prin pădure către lizieră şi mă aşezam la pândă pe culoarele dintre parcele.  Strategia a funcţionat: într-o primăvară am întâlnit ciutele deplasându-se precaut, fără zgomot.

Am observat că ciutele umblau acum în grupuri matriarhale, fără cerbi.

Apoi într-o dimineaţă am întâlnit şi domnii.  Era un club select de vreo cinci cerbi care savurau agale plantele suculente de primăvară în pădurea încă neînfrunzită.

Un cerb curios a privit către mine ba chiar a făcut câţiva paşi spre mine dar am reuşit să nu-mi trădez prezenţa.

Altă dată am făcut împrudenţa de a porni pe urmele lor, m-au simţit şi au fugit mâncând pământul.

De ceva vreme nu am mai reuşit să întâlnesc cerbii şi nici ciutele.  A mai trecut un an şi a venit din nou toamna, căutarea va continua.