În ultimele concedii am ales câte o zonă turistică variată şi apoi am explorat pe verticală, de la nivelul mării până la cel mai înalt munte din apropiere.  Anul trecut am străbătut o parte din Grecia dar am rezervat două zile şi pentru o ascensiune pe Muntele Olimp.  Pentru anul acesta alesesem Toscana dar am rămas în minte cu acelaşi model de vacanţă aşa că am făcut “cercetări” despre munţii Italiei.  Urma să zburăm la Bologna.  De la Bologna – care de altfel e situată în plină câmpie – o varianta erau Munţii Dolomiţi la aproximativ 4-500 de km către nord-est.  Deşi Dolomiţii apar extraordinar de spectaculoşi în pozele altora am aflat din diverse postări că sunt nişte munţi care nu mai păstrează deloc urme de viaţă sălbatică, sunt 100% îmblânziţi, “antropizaţi”.  Ne-a atras mai mult Parcul Naţional Gran Paradiso aflat tot la vreo 400 de km de Bologna dar spre nord-vest.  Parcul e vast, fost teritoriu de vânătoare al ultimului rege al Italiei şi e o zonă mult mai sălbatică.  În cuprinsul parcului am aflat ca există cel mai înalt vârf al Italiei situat în întregime în interiorul ţării: Gran Paradiso de 4061 de metri.  Vârful este accesibil turiştilor neexperimentaţi adică nu necesită cunoştinţe avansate de alpinism; un lucru de luat în considerare pentru un traseu la o asemenea altitudine este vremea care poate să se deterioreze rapid.  Informaţii despre parc există la http://www.pngp.it şi în multe alte locuri.  Am început să strângem date despre această ţintă şi să ne construim trasee în imaginaţie.  Am aflat că pentru a ajunge la vârf trebuie să străbatem un gheţar şi avem nevoie de echipamet adecvat: îmbrăcăminte de iarnă (visările noastre se întâmplau în Bucureşti în august iar prognozele meteo pe Gran Paradiso arătau tot timpul temperaturi sub zero grade; acolo orice precipitaţie e sub formă de zăpadă), colţari, pioleţi, coardă de alpinism pentru a ne asigura între noi.  Majoritatea trimiterilor sunt către excursii cu ghid dar noi am ales să ne descurcăm pe cont propriu.

A venit şi ziua plecării, in 7 septembrie: geamantanele sunt doldora, majoritatea bagajelor sunt pentru excursia de pe munte: bocanci, o întreagă gamă de haine groase, rucsac. În prima zi călătorim din Bologna în Valea Aoste, în Alpi.  Cei 400 de km sunt nesemnificativi pentru că majoritatea drumului se merge pe autostrada.  E ca un drum de la Bucuresti la Buşteni când nu e trafic.

A doua zi e duminică şi trebuie să rezolvăm problema echipamentului şi apoi să parcurgem prima etapă: ascensiunea la cabana Vittorio Emanuele II.  Cu echipamentul a fost neaşteptat de simplu deşi e duminică: într-o localitate învecinată cu Aoste există un magazine de produse sportive Gal Sport (www.galsport.com); acolo se poate şi închiria echipament aşa ca ne umplem portbagajul cu: bocanci speciali (cei pe care îi adusesem din ţară burduşind geamantanul sunt de fapt bocanci de trekking şi nu poţi pune colţari pe ei, deci i-am cărat degeaba), pioleţi, colţari, hamuri de alpinism, căşti de protecţie, 20 de metri de coardă (pe asta am cumpărat-o că nu se închiria), un nou rucsăcel, beţe de trekking.  Pornim apoi cu maşina, din Aoste către Valsavarenche şi apoi pe valea torentului Savara până când se termină şoseaua, în localitatea Pont, la 1900 de metri altitudine.  Cu totul sunt vreo 30 de km.

La Pont există parcare amenajată la campingul Pont Breuil.  Încărcăm rucsacii cu echipament şi astfel începe aventura.  Prima etapă este traseul de la Pont Breuil până la una dintre cabanele cele mai apropiate de Vârful Gran Paradiso: Rifugio Vittorio Emanuele II aflată la 2735 de metri.  Locurile la cabană le rezervaserăm telefonic cu câteva săptămâni în prealabil.  Acum era sfârşit de sezon dar în timpul verii este chiar aglomerat şi rezervarea e obligatorie.  Cabana se închide în 15 septembrie.

Drumul porneşte de pe malul torentului Savara.

Vremea este frumoasă la bază şi ne lasă să vedem vârfurile de pe marginea văii care au peste 3000 de metri.  Totuşi la înălţime circulă rapid nori gri cu intenţii necunoscute.

O privire către obârşia torentului.  În depărtare, deasura văii urişe, se zăreşte Glacier du Grand Étret din care provine torentul Savara.

După scurtă vreme poteca părăseşte malul râului şi intră printre pâlcurile de copaci.  Poteca are aspectul unei alei îngrijite, proaspăt pietruită.

Luăm altitudine.  Privim acum imensa vale glaciară în care curge vijelios torentul Savara.  Vârfurile care străjuiesc valea în depărtare au peste 3000 de metri: cel mai înalt, Pointe Foura, are 3411 m.

Privind spre direcţia de curgere a torentului vedem acum locul de parcare de unde a început aventura.  Creasta din fundal, Pointes de le Meyers, atinge 3103 metri in zona ei centrală (in stânga imaginii).

Continuăm urcarea şi panta e mai puţin abruptă.  Urcam pe langă Torentul Chanté.  Se zăreşte şi un vârf pe care îl bănuim a fi foarte înalt; se pare că e Il Ciarforon de 3640 de metri.

La un moment dat suntem înconjuraţi de o turma de oi mândre şi cu adevărat cornute.  Trebuie să fie ibix-i.  Nu sunt sălbatici pentru că majoritatea sunt dotaţi cu tălăngi şi în plus nu sunt deloc impresionaţi de prezenţa noastră.

Ajungem într-o zonă cu pantă lină.  În departare, la marginea platoului se vad acuma vârfurile cele mai interesante ale zonei, de la stânga spre dreapta: Il Ciarforon, apoi Becca de Monciair 3554 m, I Denti del Broglio 3419 m.

Pe măsură ce urcăm se vede tot mai clar gheţarul imens de la poalele muntelui Il Ciarforon: Glacier de Montcorvé.  Vârfurile sunt bântuite de nori gri, de ploaie.

Curând se zăreşte cabana, Rifugio Vittorio Emanuele II, construită la adăpostul unei  stânci fără nume dar care pe hartă are 3200 de metri inălţime.  Drumul de la Poin Breuil a durat pentru noi cam 2 ore şi jumătate, dar am urcat lent, admirând împrejurimile la fiecare pas.

La cabană ne-am cazat într-o camera mică având doua paturi suprapuse.  Suntem informaţi că masa e la ora 7.  Mai sunt vreo 20 de turişti, toţi având aceeaşi ţintă: Vârful Gran Paradiso.  Până să înceapă masa încercăm să facem o recunoaştere în jurul cabanei dar suntem învăluiţi într-o ceaţă gri  care de fapt e un nor de ploaie.

Ne retragem în cabană.  Bocancii şi echipamentele se lasă pe rasteluri în holul de la intrarea în cabană.  Aici programul este fix: masa la 7 se serveşte pentru toţi turiştii în acelaşi timp: am aflat asta pentru că am întârziat un pic şi cabanierul a venit să ne bată la uşă.  Locurile unde stăm la masă sunt fixate deja şi meniul este fix pentru toată lumea dar mâncarea este bună şi destulă.  Suntem la masă cu doi englezi şi intrăm în vorbă cu ei.  Ei urcă Gran Paradiso ca antrenament şi acomodare pentru Mont Blanc care e programat peste vreo trei zile.

Micul dejun de a doua zi se anunţă pentru ora 4:30. Tragem cu urechea la ce vorbesc celelate grupuri şi încercăm să ne dăm seama dacă e vreun grup care are ghid; se pare că nu.  După masă mai zăbovim un pic în sala de mese uitându-ne pe reviste de alpinism vechi.

Ne retragem în camera rece: se pare ca nu există un sistem de încălzire în camere: te bagi sub pături şi aştepţi ca răsuflarea să încălzeasca un pic câte un pic aerul din jur.  Afară plouă ingrijorător: auzim picăturile dese răpăind pe suprafaţa de tablă.  Avem încredere în cabanier care ne-a spus că vremea va fi bună a doua zi pentru ascensiune.  Adormim gândindu-ne la aventura ce urmează a doua zi.  Am fixat ceasul să ne trezească la 4 fără 5 minute ca să avem timp să pregătim echipamentul înainte de micul dejun.  Pe la două noaptea m-am trezit.  Afară era complet senin, in toate direcţiile, deci cabanierul a avut dreptate.  Mai am două ore de somn.

*******************

Sună ceasul dar ne trezim fără probleme, odihniţi şi curioşi de ce avea să urmeze.  Micul dejun se desfăşoara rapid, totul e organizat ireproşabil de cabanieri.  Acumulăm energie.  Dupa masa turiştii se echipează în hol.  Luăm la noi doar echipamentul necesar ascensiunii. E ora 5 când ieşim din cabană în noapte.  În depărtare se va razele lanternelor frontale ale celor care au print primii.  Cerul este în continuare senin în toate direcţiile dar e complet noapte, nici nu îţi poţi da seama din ce direcţie urmează să răsară soarele.  Cărarea se strecoară printre bolovani.  Din loc în loc se văd movile făcute din pietre care ne ghidează în noapte; sunt sufficient de dese cât să nu te poţi rătăci, apoi sunt grupurile celelalte care urcă tăcute în beznă.  Traseul e uşor, nu are elemente tehnice: o cărare ce şerpuieşte printre bolovani.  Noi suntem lenţi şi cu timpul suntem depăşiţi de majoritatea grupurilor.  Urcăm circa două ore până începe să se lumineze.  Ajungem la marginea gheţarului şi vedem grupurile care îşi montează colţarii ca să înceapă urcuşul pe pantă.  Noi decidem să abordăm gheţarul de mai sus şi urcăm atât cât se poate pe stâncile de pe marginea gheţarului.

Soarele începe să lumineze vârfurile cele mai înalte câtă vreme văile sunt încă scufundate în noaptea din care am urcat până acum..

La un moment dat începe să fie vizibil pentru noi masivul Mont Blanc  aflat aproximativ în spate faţă de direcţia noastră de urcare.

Privim în dreapta noastră, vedem grupurile de turişti care au abordat primii gheţarul şi sunt în continuare deasupra noastră; decizia de a continua pe pietre nu ne-a adus niciun avans.

Masivul Mont Blanc este intens luminat de razele răsăritului câtă vreme crestele mai joase sunt încă în noapte.

Ajungem la marginea noastră de gheţar şi privim pantele pe care urmează să le abordăm.  Deasupra, nori albi aleargă.  Nu ştim dacă să ne ingrijorăm sau nu

Ziua învinge noaptea pe creste.  Mont Blanc-ul este inundat în lumină dar vârful e permanent ascuns de nori.

Suntem echipaţi, urcarea pe gheţar cu colţarii e mai uşoară decât ne-am închipuit.

Suntem tot mai sus, aproape la nivelul vârfurilor ce străjuiesc valea unde stă cabana.  Vedem Vârful Il Ciarforon de 3640 de metri acoperit cu o căciulă de zăpadă.  În spatele lui, ascuţit, este Vârful Becca de Monciair de 3554 de metri.

Soarele a cucerit văile.  Este senin în toate direcţiile, avem vizibilitate pe zeci de kilometri.

La un moment dat începe să se vada ansamblul de stânci unde se află şi destinaţia noastră finala: Vârful Gran Paradiso.  Pare înca foarte departe şi totuşi la îndemână.  Vremea se arată perfectă dar bate un vânt tăios care şlefuieşte gheaţa

Grupuri de turişti sunt angajate în ascensiune.  Sunt cei care ne-au depăşit de dimineaţă.  E bine pentru că putem vedea urma lasată de ei pe zăpada îngheţată.

Vântul se înteţeşte.  Pe deasupra gheţii aleargă particule de gheaţă care şlefuiesc şi şterg rapid urmele celor care au trecut cu 10 – 15 minute înainte.

Apoi vântul se opreşte ca prin farmec şi străbatem panta care conduce spre grupul de stânci unde se află vârful.  Ne întâmpină turiştii care au cucerit deja vârful

Pe vârf e aglomeraţie, trebuie să ne lăsăm bagajele ca să fim eficienţi pentru cocoţarea finală.

Aşteptând să se elibereze calea spre vârf privim înapoia noastră gheţarul pe care l-am străbătut.  Trecusem pe lângă o pereche de vârfuri suspendate deasupra unei prăpăstii: este Il Roc de 4026 m.

Mai jos cateva vârfuri înalte sunt acum cu mult sub altitudinea noastră, de la stânga spre dreapta: ca o piramida de piatră Mont Tresenta de 3609 m, apoi acelaşi Il Ciarforon cu căciula de zăpadă.

Undeva foarte departe în stânga, la zeci de kilometri se vede silueta unui munte care se ridică desupra  Alpilor.   Eu presupun că este unul dintre ceilalţi patru-miari, Barre des Écrins, 4100 de metri, o posibilă destinaţie a unei vacanţe următoare in Franţa, mai ales că are un grad de dificultate scăzut

Stânca cea mai înaltă, cu statuia Fecioarei Maria în vârf la 4061 de metri.  Ne pregătim de coborâre, ascensiunea a durat pentru noi 7 ore

Departe către răsărit se zăreşte zona Alpilor între care presupun ca se gaseşte şi Matterhornul.

O pasăre urmăreşte îndeaproape grupurile de turişti.  A învăţat că în felul ăsta se poate alege cu o frântură de napolitană sau un colţ de biscuit.  Probabil că aceste prăzi justifică ascensiunea până la 4000 de metri.  După câte mi se pare este o stăncuţă de munte, deşi aceste păsări le-am mai vazut zburând în stoluri compacte

Departe în vale zărim grupuri de alpinişti care se înapoiază pe Glacier de Laveciau către Rifugio Chabod

La o privire mai atentă se vede şi Cabana

Coborâm.  Studiez alcătuirea geografică formulată de un gheţar: Glacier de Montcorvé ; aici natura nu are ca mijloace de exprimare decât piatra şi gheaţa.

Masivul Mont Blanc este in permanenţă înconjurat de nori.  Apare un OZN

Pentru câteva secunde norii se împrăştie şi se poate vedea culmea cea mai înaltă

Privim înca o dată în urmă la gheţarul de pe care am coborât.  E cald şi nu bate vântul, la baza gheţarului se scurg pâraie cu debit mare.

Apa scursă din gheţar străpunge piatra

La baza gheţarului vedem “spinările de balenă” pe care la urcare le-am parcurs pe întuneric.  Sunt zone întinse de stâncă pe care gheaţa a şlefuit-o în timp,  rotunjind toate muchiile si curăţand bolovanii

După un colţ regăsim cabana, la marginea unui imens circ glaciar

Ajungem la cabană unde ne dăm sfârşit jos bocancii grei pentru a merge în ciorapi pe terasa de scândură.  Vremea e superba, e cald şi nu bate vântul.  Hotârâm să nu mai zăbovim încă o noapte aşa că după o pauza de o oră strângem bagajele şi pornim spre Pont Breuil.

***********

Pe drumul de întoarcere observăm mişcare pe nişte bolovani.  Sunt marmotele alpine care socializează fără să se teamă de turişti.

Ajungem la bază, pe malul torentului Savara cu apele lui albicioase din cauza chimiei gheţarului.  Aruncăm o ultimă privire către creste dar nu suntem nostalgici.  Vacanţa este doar la început.