Am vizitat Petra în Iordania în Decembrie 2018.

Cu mult timp  înainte să se fi inventat concediul şi turismul, în 1812, Johann Ludwig  Burckhardt un călător, geograf și orientalist de origine elvețiană era primul european care ajungea în Petra deghizat în musulman.

Ca un omagiu pentru acest explorator mânat de curiozitate în mijlocul unui teritoriu mai degrabă ostil, citez din jurnalul său, Călătorii In Siria şi Ţara Sfântă relatarea descoperirii oraşului Petra (citatele sunt cu italice).

*

Pe vârful muntelui de lângă punctul în care drumul către Wady Mousa se desparte din marele drum spre Aquaba sunt câteva grămezi mici de pietre indicând tot atâtea sacrificii catre patriarhul Aaron (Haroun în arabă). Arabii care jură să închine un sacrificiu lui Aaron cred că e suficient să o facă la această distanţă de unde domul mormântului e vizibil în depărtare; şi după ce ucid animalul aruncă un maldăr de pietre peste sângele care curge pe pământ. Aici călăuza m-a grăbit să ucid capra pe care o adusesem cu mine din Shobak în acest scop, dar am zis că jurasem să o îngrop chiar lângă mormântul profetului. Pe dealul de deasupra Ain Mouse  îşi are tabăra tribul arab Lyathene care cultivă valea Mousa. Ne-am îndreptat spre tabăra lor dar nu am fost primiţi aşa ospitalier cum fusesem cu o noapte înainte.

Ain Mousa e un izvor bogat, ţâşnind de sub o stâncă la extremitatea estică a Wady Mousa. Nu sunt ruine în preajma izvorului; dar mai jos în vale e o moară şi deasupra ei e satul Badabde, astăzi abandonat. A fost locuit până acum câţiva ani de vreo douăzeci de familii de creştini greci care s-au refugiat la Kerak. Mergând de la izvor de-a lungul pârâiaşului vreo douăzeci de minute, valea se deschide şi dă într-o câmpie de un sfert de oră în lungime şi zece minute lărgime în care pârâiaşul se uneşte cu un altul ce coboară din muntele dinspre sud. Pe coasta muntelui, în unghiul format de unirea celor două pâraie se află Eldjy, satul principal din Wady Mousa. În acest loc se află vreo două sau trei sute de case şi este închis de un zid de piatră cu trei porţi. Este foarte pitoresc aşezat şi e locuit de tribul Lyathene de care am spus mai sus, din care unii stau tot timpul anului în munţii din apropiere. Pantele muntelui de lângă oraş sunt amenajate în terase, acoperite de câmpuri de porumb şi livezi de pomi fructiferi. Sunt irigate de apele celor două pâraie şi de la multe alte izvoare mai mici ce coboară in valea de sub Eldjy unde terenul e bine cultivat. Câteva pietre cioplite mari împrăştiate prin oraş arată că a existat un vechi oraş în acest loc care trebuie să fi atras dintotdeauna locuitori. Am văzut aici câteva bucăţi mari de marmură salină frumoasă, dar nimeni n-a putut să-mi spună de unde proveneau sau dacă se găseau pietre asemănatoare în munţii Shera.

Oraşul Wady Mousa astăzi (2018). În depărtare Munţii Shara în care e săpată Petra.

Am tocmit o călăuză din Eldjy să îmi arate drumul la mormântul lui Aaron plătind cu o pereche de potcoave vechi. El ducea capra şi mi-a dat să car o ploscă, ştiind că nu există apă în valea de mai jos.

Urmând pârâiaşul din Eldjy spre vest valea se îngustează din nou; şi aici încep să apară antichităţile din Wady Mousa. Despre acestea regret că nu pot să dau o mărturie foarte completă: dar cunoşteam bine caracterul poporului din jur. Eram fără protecţie în mijlocul unui deşert unde niciun călător nu fusese vreodată văzut; şi o examinare atentă a obiectelor de artă ale necredincioşilor, cum le numeau ei, ar fi trezit suspiciuni că aş fi putut fi un magician în căutare de comori. Puteam fi arestat şi împiedicat să-mi continui călătoria spre Egipt, şi în tot cazul m-ar fi lăsat făra bruma de bani pe care-i aveam şi fără ceea ce era infinit mai valoros pentru mine: jurnalul.

Călătorii vor putea vizita locul în viitor cu pază înarmată. Cu vremea locuitorii vor deveni mai obişnuiţi cu străinii; şi antichităţile din Wady Mousa vor fi preţuite ca printre cele mai curioase vestigii de artă antică.

Începutul traseului turistic la Petra de astăzi.

În locul în care valea devine îngustă este o criptă largă cu o frumoasă uşă cioplită în stânca pantei dealului ce se ridică din malul din dreapta al torentului; de aceeaşi parte a pârâului, un pic mai departe, am văzut alte morminte cu ornamente deosebite. Aici o bucată de stâncă a fost izolată de munte prin excavare ce lasă cinci ori şase paşi distanţă între ea şi munte.Ea formează un cub de aproximativ şaisprezece picioare, partea de sus fiind un pic mai îngustă ca baza; partea de jos e scobită într-o criptă mică având o uşă joasă; dar paartea de sus este solidă. Sunt trei astfel de mausolee la o distanţă mică una de alta.

 

Câţiva paşi mai jos, pe partea stângă a torentului, e un mausoleu mare, construit la fel, ce pare după starea degradată şi stilul arhitecturii să fie mult mai vechi decâţ celelalte. Deasupra intrării sunt patru obeliscuri, de vreo zece picioare înălţime, tăiate din aceeaşi bucată de piatră; dedesubt este un ornament cioplit dar atât de stricat de vreme încât n-am putut să-mi dau seama ce anume reprezintă; dar oricum nu avea nimic din stilul egiptean.

Ghidul nostru .

Obelisk Tomb

Continuând vreo trei sute de paşi mai departe de-a lungul văii, care are în această parte cam o sută cincizeci de picioare lăţime, câteva morminte mici apar de-o parte şi de alta a pârâiaşului, săpate în stâncă, fără ornamente. Dincolo de ele este un loc unde valea pare că e în întregime închisă de stânci înalte. Dar când m-am apropiat am zărit o spărtură de vreo cincisprezece – douăzeci de picioare lăţime, prin care pârâiaşul curge iarna spre vest. Vara apele lui se pierd în nisipul şi pietrişul din faţa deschiderii care se cheamă El Syk.

Intrarea în As Siq, canionul de 1,2 kilometri lungime.

Pereţii de pe ambele laturi ale torentului sunt de vreo optzeci de picioare înălţime; în multe locuri deschiderea între pereţi în partea de sus e mai mică decât la bază şi cerul nu e vizibil de jos.

Pârâul Wady Mousa fusese foarte important pentru locuitorii văii şi mai ales pentru cei ai oraşului care era aşezat pe partea de vest a canionului Syc, aşa că strămoşii făcuseră mari eforturi pentru a-i regulariza cursul. Albia pârâului părea să fi fost acoperită cu pavaj de piatră din care rămăseseră multe vestigii, şi în unele locuri ziduri de piatră fuseseră construite de ambele maluri pentru a da apei direcţia potrivită şi pentru a controla violenţa torentului.

Un smochin bătrân care a avut ghinionul să răsară în As Siq.

La fel, de fiecare parte a canionului Syk fusese săpat câte un jgheab, la un nivel mai înalt decat râul pentru a transporta o cantitate constantă de apă către oraş în toate sezoanele şi pentru a împiedica toată apa să fie absobită vara de albia largă a râului sau de irigaţiile câmpurilor din valea de deasupra Syk.

La vreo cincicizeci de paşi după intrarea în canionul Syk un pod cu o singură boltă aruncată peste prăpastie este încă întreg; imediat sub el, de ambele părţi sunt nişe largi lucrate în piatră, cu sculpturi elegante, destunate probabil să adăpostească statui. Câteva rămăşiţe de antichităţi ar putea fi găsite în vârful stâncilor de lângă pod dar călăuza m-a asigurat că, în ciuda tuturor eforturilor nimeni n-a reuşit să se caţere pe stânci până la pod, care fusese în mod unanim declarat ca fiind lucrarea unor Djan, spirite malefice.

Din podul descris de Burckhardt a rămas doar o urmă astăzi. Se poate vizita Petra şi noaptea.

Continuând de-a lungul pasajului vântos Syk am văzut în câteva locuri mici nişe săpate în stâncă, din care unele erau singulare; în alte locuri erau cate trei sau patru laolaltă, fără nicio regularitate; inele erau pur şi simplu găuri săpate, altele aveau pilaştri de-o parte şi de alta; variază în înălţime de la zece ţoli până la patru sau cinci picioare; în unele din ele sunt încă vizibile postamente pentru statui.

Am trecut de câteva canioane colaterale săpate perpendicular între stânci, prin care torenţi afluenţi dinspre partea de sud a văii Syk se varsă în râu. N-am intrat în niciuna din ele dar am văzut că erau năpădite de arbuşti deşi.

Călăuza mi-a spus că nu existau antichităţi în aceste văi, dar nu poţi să te bazezi prea mult pe mărturiile acestor oameni mai ales pe acest subiect. Fundul văii Syk este în prezent acoperit de pietre mari aduse de torent şi pare a fi cu vreo câteva picioare mai sus faţa de nivelul vechi, cel puţin înspre extremitatea vestică.

După ce am mers vreo douăzeci şi cinci de minute între stânci am ajuns la un loc unde pasajul se deschide şi albia unui alt torent venind dinspre sud se alătură Syk. Pe latura stâncii perpendiculare, direct opusă ieşirii din valea principală, apare privirii un mausoleu excavat a cărui aşezare şi frumuseţe sunt calculate să facă o impresie extraordinară asupra călătorului ce tocmai a traversat o jumătate de oră un tunel sumbru şi aproape subteran.

Este una din cele mai elegante vestigii antice ce există în Siria. Starea de conservare e aceea a unei clădiri recent terminate şi la o examinare mai atentă se dovedeşte a fi rezultatul unei munci imense.

Partea principală e o cameră pătrată de şaisprezece paşi si vreo douăzeci şi cinci de picioare  înălţime. Pereţi netezi nu au nici cel mai mic ornament, la fel şi tavanul, dar exteriorul  din  afara intrării este împodobit cu decoraţii arhitecturale bogate. Câteva trepte largi conduc în sus spre intrare, şi în faţa tuturor este o colonadă din patru coloane, stând între doi pliaştri. În fiecare din cele trei părţi ale faţadei mari este o cameră pentru primirea persoanei decedate. O excavaţie asemenătoare dar mai mare se deschide în fiecare capăt al anticamerei, a cărei lungime nu este egală cu cea a colonadei aşa cum apare în faţă, dar care se termină între pilastru şi coloana învecinată. Uşile celor două camere deschizându-se în anticameră sunt acoperite cu sculpturi mai bogate şi mai frumoase decât acelea ale camerei principale. Colonada este de vreo treizeci şi cinci picioare înălţime şi coloanele sunt de vreo trei picioare în diametru cu capiteluri corintice. Pilaştrii de la cele două extremităţi ale colonadei şi cele două coloane apropiate sunt formate din stâncă solidă, dar cele două coloane centrale, din care una e căzută, au fost construite separat şi au fost compuse din câte trei părţi fiecare. Colonada e încoronată cu un fronton deasupra căruia sunt alte ornamente care, dacă am distins bine constau într-un cilindru izolat încoronat cu o vază, stând între două alte structuri în formă de mici temple susţinute de stâlpu scurţi. Întregul front de la baza coloanelor până în vârful ornamentelor e de vreo şaizeci, şaizecişicinci de picioare. Arhitrava colonadei este decorată cu vaze, unite de ghirlande. Zidul exterior al camerei de la fiecare capăt al anticamerei, care se arată în faţă între pilastru şi coloana învecinată a fost ornat cu figuri colosale în basorelief. Dar n-am putut să-mi dau seama ce reprezintă. Una din ele pare să fi fost o femeie stând pe un animal care, după coadă şi picior pare să fi fost o cămilă. Şi toate ornamentele sculptate pe monument sunt în perfectă stare de conservare.

Monumentul se numeşte astăzi Al-Khazneh, Trezoreria, deşi nu a îndeplinit niciodată acest scop ci a fost mormântul unui rege.

Cu siguranţă Burckhardt nu putea să facă schiţe ci a reţinut aspectul clădirii pentru a-l reproduce apoi în cuvinte în singurătate, când nu-l vedea nimeni că scrie în jurnal. Este impresionantă memoria lui vizuală.

Localnicii numesc acest monument Kaszr Faraoun sau castelul Faraonului, şi pretind că a fost locuinţa unui prinţ. Dar mai degrabă a fost mormântul unui print, şi mare trebuie să fi fost bogăţia unui oraş care a putut să dedice asemenea monumente în memoria  conducătorilor.

Detalii ale Trezoreriei.

Detalii: jumătatea de sus a Trezoreriei.

La Petra se organizează şi ture de noapte dacă vremea o permite.

Din acest loc, aşa cum am observat înainte, valea Syk se lărgeşte şi drumul continuă câteva sute de paşi în jos printr-un pasaj spaţios între două stânci. Cateva morminte foarte mari sunt săpate în stâncă pe ambele laturi. În general constau într-o singură cameră înaltă cu tavan drept; unele sunt mai mari decât camera principală a Kaszr Faraoun. În cele în care am intrat pereţii erau drepţi şi fără ornamente; în unele sunt mici camera laterale cu săpături şi nişe în piatră pentru aşezarea corpului decedat; în altele am găsit podeaua săpată neregulat în acelaşi scop, în compartimente de şase până la opt picioare adâncime şi de forma unui coşciug.

În podeaua unui mormânt am numărat până la douăsprezece cavităţi de acest fel, în afară de o nişă adâncă în perete unde corpurile principalilor membri ai familiei căreia îi aparţinea mormântul erau probabil îngropaţi.

Strada Faţadelor la ieşirea din canionul As Siq, după ce am lăsat în urmă Trezoreria.

Pe dinafara acestor morminte stânca este tăiată perpendicular, deasupra şi pe ambele laturi ale uşii, pentru a face faţada exterioară mai largă în general decât interiorul camerei.

Cea mai comună forma e cea a unei piramide trunchiate, şi întrucât sunt făcute să se proiecteze unul sau două picioare înafara corpului de stâncă au aparenţa unor structuri izolate atunci când sunt văzute de la distanţă. De fiecareparte a faţadei este în general un pilastru, şi uşa este adesea lipsită de ornamente elegante.

Strada Faţadelor la ieşirea din canionul As Siq, după ce am lăsat în urmă Trezoreria.

Aceste faţade seamănă cu cele ale mormintelor din Palmyra dar cele din urmă nu sunt săpate în stâncă ci construite din pietre tăiate. În tot cazul nu cred că sunt două mormine in Wady Mousa perfect identice; din contră ele variază mult în mărime, formă şi ornamente.

Mie îmi place să numesc această cameră dulap de furnir antic.

În unele locuri trei morminte sunt săpate unul peste altul şi latura muntelui e atât de perpendiculară încât pare imposibil să ajungi la cel de deasupra, nicio cale nefiind vizibilă; unele din cele de jos au câteva trepte în faţa intrării.

Privind înapoi spre ieşirea din canionul As Siq, strada Faţadelor.

Gresie din Petra.

Continuând un pic mai departe printre morminte valea se lărgeşte până la aproape o sută cincizeci de iarzi lăţime.

Privind înapoi spre ieşirea din canionul As Siq.

 

Aici in stânga se găseşte un teatru tăiat în întregime în stâncă, cu toate băncile. Pare că ar fi putut adăposti vreo trei mii de spectatori: zona este acum umplută cu pietriş, pe care torentul de iarnă îl aduce. Intrarile a multe morminte sunt blocate în acelaşi fel.

Nu sunt rămăşiţe de coloane lângă teatru.

Pe mine mă surprinde amplasarea unui teatru într-o zonă funerară. Nabateenii, constructorii oraşului aveau o relaţie specială cu moartea.

Urmând şuvoiul încă vreo o sută cincizeci de paşi, stâncile se deschid şi mai mult şi ajung într-un platou două sute sau trei sute de iarzi în lăţime, delimitat de pante mult mai blânde decât până acum.

Aici terenul e acoperit de grămezi de pietre tăiate, fundaţii de clădiri, fragmente de coloane şi vestigii de străzi pavate. Toate arată clar că aici a existat cândva un oraş întins. Pe parte stângă a râului e un teren înălţat extinzându-se spre vest pe o distanţa de aproape un sfert de oră de mers, în intregime acoperit cu vestigii similare. Pe malul din dreapta unde terenul e mai înălţat se văd ruine asemănătoare. În valea de lângă râu clădirile au fost probabil măturate de impetuozitatea torentului de iarnă. Dar până şi aici încă se văd fundaţiile unui templu şi un maldăr de coloane frânte; în apropiere este un „birket” mare, sau un rezervor de apă, încă servind pentru aprovizionarea locuitorilor pe timpul verii. Cele mai rafinate morminte in Wady Mousa sunt săpte în muntele dinspre est, în faţa acestui spaţiu deschis, unde am numărat chiar mai mult de cincizeci aproape una lângă cealaltă. Sus în stâncă mi-a atras atenţia un mormând mare decorat cu pilaştri corintieni.

Mai departe către vest valea este închisa de munţi care se extind spre nord. Râul a săpat un pasaj prin ei şi curge pe sub pământ, după cum mi s-a spus cale de vreun sfert de oră. Catre latura de vest a Wady Mousa se află rămăşiţele unui edificiu impunător, al cărui zid încă stă în picioare; locuitorii îl numesc Kaszr Bent Faraoun, palatal fiicei faraonului.

Templul Qasr al-Bint

Nabateenii stăpâneau şi arta contrucţiei pe lângă cea a cioplirii în piatră. Au construit acest templu care după două mii de ani mai are încă ziduri în picioare. Ghidul ne-a spus că secretul este că au inserat elemente de lemn în piatră, asigurând astfel un grad mai mare de flexibilitate a clădirii.

În drumul meu am intrat în mai multe morminte, spre surpriza călăuzei mele; dar când m-a văzut întorcându-mă către Kaszr a exclamat: văd clar că eşti un necredincios care îşi face de lucru printre ruinele oraşului strămoşilor tăi. Dar fii sigur că n-o să te lasăm să iei nici măcara o para din comorile ascunse aici, pentru că sunt în ţara noastră şi ne aparţin. Am răspuns că e simpla curiozitate care m-a împins să mă uit la lucrările vechi şi că nu am nicio altă intenţie venind aici decât să aduc un sacrificiu lui Aaron. Dar nu s-a lăsat uşor convins şi m-am gândit că nu e prudent să-l irit şi mai tare inspectând cu atenţie  palatul, făcându-l să declare la întoarcere părerea lui că am găsit comori, lucru ce ar fi dus la percheziţie şi la deposedarea de  jurnalul meu ce ar fi trecut drept o carte de magie.  E un ghinion pentru călătorii europeni că ideea unor comori ascunse în edificii antice e atât de puternic înrădăcinată în minţile arabilor şi turcilor. Ei nu se mulţumesc să supravegheze toate mişcările străinilor; ei cred că este suficient pentru un adevărat magician să fi reperat locul unde sunt ascunse comorile (de care se presupune că ştie deja din cărţile vechi ale păgânilor care au trăit acolo în trecut) pentru a fi capabil după aceea să comande cu uşurinţă paznicului comorii să-i dezvăluie totul. Nu ajuta cu nimic să le spun să mă urmeze şi să vadă dacă scormonesc după bani. Raspunsul lor este că desigur, n-ai îndrăzni să iei nimic de faţă cu ei, dar ei ştiu că dacă eşti un magician iscusit vei ordona comorii să te urmeze prin aer până în ce loc vrei tu. Dacă un călător ia măsurile unei clădiri sau unei coloane ei sunt convinşi că ăsta e un procedeu magic. Chiar şi cei mai liberali în gândire turci sau sirieni gândesc astfel şi cu cât văd mai mulţi călători cu atât sunt mai convinşi că scopul acestora e să caute comori. Maou delayl, “are indiciile comorii la el”, este o expresie pe care am auzit-o de o sută de ori.

Acum localnicii nu mai sunt aşa suspicioşi ca la 1812 şi se oferă să te ia la o plimbare pe cal, măgar sau cămilă.

Pe terenul în pantă din stânga pârâului, chiar vizavi de Kaszr Bent Faraoun sunt ruinele unui temple cu o coloană încă în picioare căreia arabii i-au dat numele de Zob Faraoun (Arabic), i.e. hasta virilis Pharaonis; are cam treizeci de picioare înălţime şi e compusă din mai mult de doisprezece piese. De acolo am coborât printre ruine de locuinţe private într-o vale lateral îngustă, pe cealată parte a căreia am început să urcăm muntele pe care stă mormântul lui Aron. Acolo sunt rămăşiţele unui drum vechi tăiat în piatră de-o parte şi de alta a căruia sunt câţeva morminte. După ce am urcat albia unui torent vreo jumătate de oră, am văzut de fiecare parte a drumului un cub larg săpat sau mai degrabă o piramidă trunchiată cu intrarea în mormânt la baza fiecăreia. Aici numărul de morminte creşte şi sunt şi săpături pentru morţi în câteva peşteri naturale. Un pic mai departe am ajuns la un platou înalt numit Szetouh Haroun sau terasa lui Aron, la baza muntelui pe care se află mormântul lui. Sunt câteva morminte subterane în platou cu o alee conducând la ele tăiată în suprafaţa pietrei.

Soarele apusese deja când am ajuns la terasă; era prea târziu pentru a ajunge la mormânt şi eram deja foarte obosit. M-am grăbit să ucid capra, privind în direcţia mormântului, într-un loc unde am găsit un număr de grămezi de pietre aşezate acolo ca să arate tot atâtea sacrificii în onoarea sfântului. În timp ce ucideam capra călăuza a exclamat cu voce tare: O Aaron, priveşte-ne! Pentru tine sacrificăm această victimă! O Aaron apără-ne şi ne iartă! O Aaron, caută la bunele noastre intenţii căci capra este cam sfrijită! O Aaron, netezeşte căile noastre şi laudă fie către Dumnezeul tuturor creaturilor!   A repetat asta de câteva ori, după care a acoperit sângele ce căzuse pe pământ cu o grămadă de pietre. Am pregătit apoi cea mai bună parte din carne pentru cină, cat mai repede cu putinţă căci călăuzei îi era teamă că focul ar putea fi văzut şi ar putea atrage tâhari.

23 august. Platoul lui Aaron şi munţii înconjurători nu au izvoare; dar apa de ploaie se adună în zonele joase şi în gropile naturale din piatră unde rămâne tot timpul anului, chiar şi pe vârful muntelui; dar anul ăsta fusese extrem de secetos. Ienupării cresc aici în număr considerabil. Nu aveam cine ştie ce dorinţă că văd mormântul lui Aron, ce stă pe culmea mintelui din faţa noastră, căci fusesem informat de câteva persoane care îl vizitaseră că nu conţine mare lucru cu excepţia unui coşciug mare, ca acela al lui Osha în apropiere de Szalt. Mai mult, călăuza insista să ne întoarcem cât mai rapid pentru că urma să plece în aceeaşi zi cu o caravană catre Maan. M-am conformat dorinţei lui şi ne-am întors pe acelaşi drum pe unde venisem. Am regretat după aceea că nu am vizitat mormântul lui Aron, când mi s-a spus că sunt câteva morminte mari şi frumoase în stânca de lângă el. Un călător trebuie pe cât posibil să vadă totul cu ochii lui, căci nu te poţi baza pe relatările arabilor despre ce ar putea fi interesant din punct de vedere al studierii antichităţilor: adesea preamăresc  lucruri care la o atentă examinare se dovedesc a fi fără importanţă, şi vorbesc indiferent despre cele cu adevărat curioase sau importante. În camera anterioară încăperii în care se află mormântul lui Aaron sunt trei vase de cupru pentru uzul celor ce aduc sacrificii la mormânt: unul e foarte mare destinat fierberii cărnii unei cămile sacrificate. Deşi nu există niciun paznic la mormânt, arabii îl venerează pe Şeic prea mult ca să-l jefuiască de ustensilelel de bucătărie. Drumul de la Maan şi de la Wady Mousa către Ghaza trece pe la mormânt şi este mult frecventat de locuitorii din Maan şi de beduini. De cealată parte a mormântului drumul coboară într-o vale mare.

Confruntând cu mărturiile citate în Palaestina lui Reland este foarte probabil că ruinele din Wadu Mousa sunt cele ale vechii localităţi Petra şi e remarcabil că Eusebius spune că mormântul lui Aaron este lângă Petra. De asta sunt convins, după toate informaţiile pe care le-am strâns, că nu există alte ruine între Marea Moartă şi Marea Roşie suficient de importante încât să corespundă descrierilor. Dacă am descoperit ruinele capitalei provinciei Arabia Petræa sau nu, îi las să decidă pe savanţii elenişti…

*

Traseul nostru nu ţintea mormântul lui Aaron la care s-a dus Burckhardt. Noi am continuat spre nord către un monument important numit Ad-Deir (Mănăstirea), de care călătorul eleveţian nu aminteşte.

Garaj beduin actual.

Drumul către Ad-Deir (Mănăstirea)

Privind înapoi în timp ce urcăm pe drumul către Ad-Deir (Mănăstirea)

Drumul către Ad-Deir (Mănăstirea)

Privind înapoi în timp ce urcăm pe drumul către Ad-Deir (Mănăstirea)

Drumul săpat în stâncă spre Ad-Deir devine tot mai abrupt.

Bazar

În vârful muntelui, fără a fi vizibilă din depărtare Nabateenii au lăsat o altă surpriză în piatră, Ad-Deir, o construcţie ceva mai mare ca Al-Khaznez dar nu mai simplu decorată.

Clădirea a fost folosită ca biserică în perioada bizantină şi astfel a căpătat denumirea de Mănăstire.

*

Se ştiu puţine lucruri despre constructorii acestui oraş, Nabateeni: poporul din vechime care a reuşit să ia cu asalt viitorul şi a marcat eternitatea cu atâta smerită opulenţă. Mă întreb ce gândeau oamenii ăştia. Oare au bănuit că ceea ce fac urmează să vorbească fără cuvinte pentru totdeauna? Se poate premedita un miracol?

Din punct de vedere geologic Petra e o văgăună, un loc ascuns, neprielnic, o geografie de sfincter de piatră sortită tenebrelor. Drumurile care duc acolo sunt canioane adânci şi sterpe, fundături care nu dau nicăieri. Munţii de jur împrejur sunt impenetrabili, făcuţi de Dumnezeu intenţionat ca să-l împiedice vreme de patruzeci de ani pe Moise să-şi ducă poporul în Ţara Făgăduinţei. Wady Mousa înseamnă valea lui Moise.

Constrânşi să trăiască într-un loc ce pare să fi fost dintotdeauna un pliu al lumii, nabateenii au pus mâna pe ciocan şi daltă şi nu s-au oprit până nu au lăsat viitorului o minune ascunsă. Nu s-au găsit prea multe mărturii scrise ale lor. Construcţiile uimitoare datează din secolele 1 şi 2. Apoi au fost cuceriţi şi au dispărut încet, uitarea s-a aşternut pentru sute de ani pe locul acela.

Au acceptat cu smerenie să locuiască într-o zonă vitregă dar au dat sorţii o replică glorioasă însă fără mândrie vicioasă: căci toate comorile lăsate sunt morminte, mărturisind că singura slavă omenească îngăduită e cea postumă.