Ca de obicei, am făcut plimbarea de weekend, tăcută, atemporală şi hedonistă, cu ochii după locuri şi păsări interesante.

M-am confruntat cu Teorema lui Eminescu: pe lângă plopii fără soţ…

Şi cred că am găsit o soluţie: dacă îi oglindeşti, oricâţi plopi ar fi devin cu soţ.

*

Un vis alb alunecă pe deasupra stepelor în căutarea unui pretext asupra căruia sa se fixeze.

Ai zice că e un pescăruş ce se plimbă peste talazurile de iarbă dar privirea şi clonţul îi trădează apucăturile răpitoare.

E un erete alb (Circus macrourus), o pasăre rară.

Preocuparea lui de azi sunt şopârlele pe care soarele promiţător de martie le-a scos din amorţire.

*

Din copilărie, de când am citit Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia am  simpatizat gâştele sălbatice.

Figura lor bonomă lipsită de orice agresivitate şi societatea lor extrem de extinsă şi gălăgioasă mă umplu de veselie.

Pe de altă parte ele nu au aceeaşi părere despre oameni căci nu le suportă deloc apropierea. Grupurile uneori imense, de mii de păsări, se opresc la păscut, la odihnă şi la sporovăială pe pajişti întinse cu spaţii cat mai largi de jur împrejur. Au întotdeauna paznici cu capul pe sus şi dacă încerc să mă apropii voi fi sigur fi reperat şi întreg stolul îşi ia zborul într-un vacarm care îmi expune indiscreţia vinovată.

Între miile de gârliţe mari (Anser albifrons) am reperat şi un stol mai mic de gâşte cu gât roşu (Branta ruficollis).

Un nor cu personalitate schimbătoare zguduie cerul. E un stol imens de porumbei sălbatici.

Erete de stuf (Circus aeruginosus), mascul.