În perioada decembrie 2014 – ianuarie 2015 reiau – sau mai degrabă continui – plimbările pe coclaurile mele preferate. Ţinta principală este cerbul carpatin de câmpie; în lipsa acestuia este bună şi nevasta lui, ciuta.

Pe câmpia acoperită cu zăpadă proaspăta ciutele socializează în prejma unei porţii de frunză veştedă de rapiţă sau ronţăind un colţişor verzui de grâu de toamnă.

De regulă, în majoritatea timpului, ciutele trăiesc în grupuri feministe în care cerbii nu au ce căuta. Cu excepţia toamnei când are loc seducţia şi rutul, domnii nu sunt acceptaţi alături de ciute decât în perioada de maximum ridicol masculin, adică în lunile în care au coarnele căzute şi aşteaptă să le crească altele noi; eu nu am surprins încă cerbi în acest stadiu.

Undeva în mijlocul câmpului acoperit de zăpadă, un grup de cerbi dormitează.

Mă strecor cu mari eforturi, cât mai aproape de ei.

Cerbii rămân pe poziţie: ori nu mi-au simţit prezenţa ori sunt prea adormiţi ca să-mi dea prea mare importanţă. Este ori o după amiază de odihnă după o noapte zbuciumată sau pur şi simplu o siestă după o masă compusă din muguri de lăstari: unul dintre cerbi rumegă lent, cu ochii închişi.

Reuşesc să mă şi retrag discret din apropierea lor astfel încât să nu-i deranjez.