Mă pasionează fotografia wildlife.

M-am suspectat multă vreme de o oarecare mizantropie: ce poate să însemne pasiunea de a mă furișa noaptea prin păduri – cât mai departe de societatea oamenilor – pentru a asista cu indiscreție la fragmente din viața cotidiană a unor biete sălbăticiuni?

Apoi mi-am zis că scopul adevărat este de a aduce la întoarcere imagini care să arate altora ce chestii interesante (sper) se pot întâmpla la răsărit de soare sau la apus, pe o pajiște pustie, pe un deal sau într-o vâlcea împădurită. Pare că şi Eminescu a avut preocupări asemănătoare: “La mijloc de codru des, toate păsările ies…”. Deci nu însingurarea era scopul meu ci  dorința de a arăta şi altora o lume ascunsă, depărtată,  care continuă să-și urmeze “destinul” făcând abstracție de noi oamenii. Poate părea un truism – sau chiar este – dar animalele sălbatice sunt contemporanii noștri care-și văd de treabă zi de zi fără nicio intenție de a se intersecta cu noi, ba chiar încercând din răsputeri să ne evite. În absența noastră, sau mai bine zis, fără ca noi să fim vreodată de față, aceste animale “trăiesc” adică au un parcurs, dezvoltă şi folosesc tabieturi, au comportamente, “fac” ceva. În ultimă instanță “au un scop în viață”. Animalele sălbatice urmează disciplinat, fără abateri, fără imaginație,  porunca lui Dumnezeu din Facere: “Creșteți și vă înmulțiți”.

*

Apoi este plăcerea sau chemarea de a explora. Evident în cazul meu e vorba de explorare facilă, la 50 de kilometri distanță de casă cu mașina, sâmbăta dis de dimineață, fără multe complicații în afară de trezitul devreme, noroiul de pe bocanci şi câțiva km de mers pe jos. Sau poate sunt aceleași “gene” care ne fac să cotrobăim fără odihnă pe tot cuprinsul lumii, fie e că e vorba de  Negoiu,  Ceahlău sau poate chiar… Everest. Același instinct de a lua în stăpânire teritorii se manifestă cred şi atunci când cutreierăm printr-o pădure nouă, neumblată. Aproprierea / luarea în stăpânire a unui loc pustiu cu tot cu ecosistemul lui e în acest caz absolut pasivă: pleci acasă doar cu fotonii locului.

*

Pozele wildlife sunt forma mea de frivolitate, pedanterie în chestiuni lipsite de importanță care nu au utilitate socială.

*

În altă ordine de idei, există încă puţini fotografi români de wildlife, deci domeniul e relativ neaglomerat. Argumentul e de fapt un pic meschin: am căutat un domeniu cu cât mai puţină concurenţă; că în fotografia de peisaj, social, nud, flori, pisici şi pahare de vin în contre-jour am pierdut de mult trenul. Pentru pozele slabe am tot timpul la îndemână scuza că lucrurile nu se prea întâmplă în poziţia optimă, animalele sunt imprevizibile. Dar pot să întorc pe dos argumentul spunând cu [falsă] modestie că nu am acces la adevărata artă fotografică.

Animalele şi păsările sălbatice sunt pur şi simplu frumoase. Cu cât mai sălbatice cu atât mai frumoase. De regulă rarele întâlnirile cu sălbăticiuni sunt pe neașteptate şi fulgerătoare, lăsând mai degrabă impresia unei năluci.  De-abia capturând imaginea poți, odată ajuns acasă, să te minunezi de detaliile uimitoare, de culorile de un desăvârșit bun gust, inexplicabile evoluționist, zic eu. Ai zice că sunt făcute așa pentru a fi admirate.